Astăzi 25 august Arhiepiscopul Sucevei si Rădăuților, IPS PIMEN își aniversa ziua de naștere. Acum se odihnește la Sihăstria Putnei in așteptarea Învierii acolo unde și-a pregătit locului de veci încă din timpul vieții . ,,Imi aduc aminte cât de bucuros era când își servea preoții si musafirii la masă făcând cele ale diaconiei primare , punându- le el însuși in farfurie oaspeților hrană obișnuită , călugărească. Am mâncat si eu dintr-o astfel farfurie ce mi-a fost oferită de acest om bun și modest . Ce gust bun are modestia si generozitatea ! Smerenia ? Arhiepiscopul PIMEN era in călugăr smerit …… Dumnezeu să-l odihnească . O lacrimă ,o floare si o lumânare să punem pe mormântu- i cu flori așezat pe margine de pârâiaș domol ce susură cristalin, parcă doinind in frumoasa si dulcea Bucovină . Să-l pomenim în rugăciune pentru că si el se roagă sigur pentru noi înainte,, este doar una dintre postari de pe facebook făcută de către cei care l-au cunosct, apreciat și prețuit pe IPS Pimen.
L-am ascultat, l-am privit slujind cu înfrigurare, ca înaintea Tronului lui Dumnezeu, am vorbit cu el în tihna brazilor.
Era de un firesc frapant, ca un brad lângă izvor, în care cântă vântul șoaptele iubirii. Nu avea niciodată acel complex de superioritate trist al oamenilor cu foncții sau cu ștaif. Vorbea domol, așezat, cu o ironie blândă, de o finețe aparte. Te simțeai lângă un bunic sfânt, care îți povestește din război. Când povestea, se oprea câteodată și ofta, mintea lui ajungând la pârleazul vreunei dureri. Și-o ostoia cu o gură de apă rece, dintr-o ulcică de lut.
Părintele Pimen. O bibliotecă ascunsă, discretă, plină de miresme de vremuri apuse. Au trecut peste el prigoane, suferințe, dar a rămas cu acel zâmbet de copil, al omului care se roagă. Este unul dintre foarte puținii oameni care chiar au citit cărțile mele, pe care i le-am dăruit. Știa pasaje întregi, mă întreba, se bucura amintindu-și. 90% dintre oameni primesc cărți și le bagă la pușcăria bibliotecii, încuiate pentru un viitor incert. Părintele citea. Era însetat mereu de idei, căuta sensuri adânci, își scotocea mintea scormonind izvoarele. Era un teolog fin și un slujitor desăvârșit. Știa cuvintele Sfinților Părinți și le urma cu smerenie. Dăruia înţelepciune.
Când tata era profesor la Seminarul de la Neamț, părintele Pimen era preot muzeograf la mănăstirea Putna. Prin 70. Pe aleea de brazi de la Seminar, tata ridicase un pic glasul într-o conversație mai acută cu mama. Părintele era pe o băncuță, citind, și a auzit discuția. S-a apropiat smerit și a zis: Domnul profesor, vă rog, fiți blând, fiți bun cu doamna. Femeile sunt ca niște flori, sensibile. Pălesc imediat dacă dau de vântul cel rece de la răsărit.
Tata mormăia nervos: lasă-mă, părinte în pace. Vezi-ți de călugăria matale. Te bagi acum și în discuții de familie?
Peste 10 ani, episcop vicar la Iași, părintele Pimen i-a adus aminte tatei: ei, părinte, nervii tinereților. Eu nu te-am urât nicio clipă. Mă durea doar inima de doamna atunci. Sper că te-ai mai calmat, a zis zâmbind.
Tata a zis: preasfințite, mi-a trecut într-o clipă.
Ei, a zis Pimen, în sufletul unei femei, fiecare durere rămâne pentru totdeauna. Iartă, dar rana rămâne.
Când treceam prin Suceava, mergeam cu tata la el, îi mai dădeam câte o carte. Era însuflețit de bucurie. Ne dădea șerbet cu apă rece.
Mi-a zis: scrie, părinte, că toate ale lumii trec, dar ideile și simțirile pe care le cultivi în mințile oamenilor rămân ca mărturie pentru rai.
E o liniște de început de lume, acum. Nu îi era frică de moarte. Vorbea despre moarte cu umor, îi zicea baba cu coasa.
În soborul Dumnezeieștii Liturghii din cer, o mână de om, în genunchi, îmbrăcat în veșminte aurii, se roagă pentru poporul român.
Dumnezeu să-l primească în sânul Lui!
