PS Nectarie, episcop vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului inu a primit binecuvântare de la IPS Calinic, arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților să participe la hramul Mănăstirii Sihăstria Putnei.
IPS Calinic nu a aprobat ca arhimandritul Nectarie să fie prezent de Buna Vestire la marea sărbătoare a mănăstirii, acolo unde a muncit si slujit cu credință și dăruire timp de 25 de ani.
Credincioșii sunt supărați că nu l-au întâlnit pe PS Nectarie la hramul istoric al complexului monahal așa cum s-ar fi așteptat. În Postul Paștelui când ar trebui să se dea dovadă de bunătate și smerenie, iată că PS Nectarie nu a fost lăsat să slujească acolo unde s-a străduit să ridice un locas al rugăciunii și pelerinajului.
Mănăstirea Sihăstria a ajuns dintr-o ruină o floare de crin, sunt cuvintele pe care le spunea IPS Pimen, arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților și care își doarme somnul de veci în incinta cimitirului compelxului monahal.
Un mesaj profund și care ar trebui să dea de gândit nu numai celor care conduc Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților dar și mai marilor Bisericii Ortodoxe Române a fost postat pe o pagină de socializare pe care îl prezentăm integral:!
După 25 de ani de râvnă și de încredințare în mâna lui Dumnezeu pana la limita necuprinsului, astăzi sa fie privit și ‘primit’ de parcă niciodată nu și-ar fi afundat genunchii în metanii, de parcă n-ar fi udat pământul cu sudoare și rugăciune. Cum se poate ca mâinile care au ridicat biserica să fie acum îndepărtate de la ea?
Alina Robu – ucenica a PS Parinte Nectarie de Bogdania – un mesaj profund :
„Rog să-mi fie cu iertare exprimarea acestei constatări, cu precădere pentru că, în special în perioada Postului Mare, nu se cade a tulbura, așadar, nu asta îmi este intenția. Gândul meu vine din credința că alegerea conștientă de a nu mărturisi sau evidenția un adevăr, poate fi văzută ca validarea neadevărului pus la schimb și in mod eronat, la vedere.
De altfel, conștiința mustră si nu se cuvine a fi trecut neobservat faptul ca sărbătoarea praznicului Buneivestiri, hramul mănăstirii Sihastria Putnei, care ne-a fost timp de atâția ani buni Colț de Rai, în loc să fie primită ca un prilej de a face rânduiala păcii și a dreptății, prin fireasca si de bun-simt invitație către Preasfințitului Nectarie – devine, in schimb, o rană adâncă în inimile celor care și-au dăruit viața ctitoririi și slujirii acestui loc sfânt.
Numai Dumnezeu cunoaște reala adâncime a jertfei celor care au ridicat acest așezământ, însă nu a fost deloc puțină, de altfel și mărturia vie pe care atâția dintre noi am făcut-o, fiind aproape în tot parcursul creșterii vieții monahale și a sporirii vieții duhovnicești de la mănăstirea Sihăstria Putnei. Am văzut brăzdarea frunții de griji, am cunoscut împovărarea umerilor si îndoirea smerită a genunchilor.
Și cum se cade ca acum să închidem ochii sau să întoarcem privirea, sub justificarea convenabilă că suntem prea mici pentru a sem
nala adevărul?! Acela că după 25 de ani de râvnă și de încredințare în mâna lui Dumnezeu pana la limita necuprinsului, astăzi sa fie privit și ‘primit’ de parcă niciodată nu și-ar fi afundat genunchii în metanii, de parcă n-ar fi udat pământul cu sudoare și rugăciune. Cum se poate ca mâinile care au ridicat biserica să fie acum îndepărtate de la ea?
Preasfintitul părinte Nectarie vrednic este! Iar vrednicia-i ne rămâne nouă reper. Aceia care au fost aproape în tot parcursul mănăstirii știu bine că a creat atât de mult impact în jurul său, că a modelat și că a clădit cu mult dincolo de ceea ce se arată ochiului.
Durerea pricinuită atât în obște, cat și în rândul ucenicilor este strigătul celor izgoniți fără vină, ai celor care își văd casa dărâmată chiar de către cei care ar fi trebuit să o păzească. Această nedreptate nu este doar o rană omenească, ci o sfâșiere a duhului, căci „nu este mai mare suferință pentru un părinte duhovnicesc decât să-și vadă fiii risipiți și munca sa disprețuită” (Sfântul Grigorie Teologul).
Crescând sub îndrumarea cea bună, avem încredințarea că Dumnezeu este singurul Judecător, iar durerea părinților și a celor care au trăit în Sihăstria Putnei nu poate fi acoperită de tăcere. O parte dintre ei pleacă, dar locul rămâne martor. Piatra, lemnul, biserica, altarul – toate poartă pecetea jertfei lor. Și toate vor striga înaintea lui Dumnezeu.
Ne plecăm fruntea, dar nu înaintea nedreptății, ci înaintea lui Dumnezeu si ne rugam ca tocmai sub osteneala Postului să primim încredințarea că Domnul va lumina inimile tuturor și va rândui dreptatea Sa, ca să nu se piardă dragostea, nici adevărul.
Cu durere, dar și cu nădejde în Hristos Cel Răstignit și Înviat, am simțit din conștiință să las aici gândul si trăirea mea ca ucenic și ctitor ajutător al mănăstirii care m-a crescut.”
