In Postul Mare, sfântul a părăsit Oglinzi şi pe pădurarul Gomoană şi a mers la Brusturi pentru a mărturisi creştinii, că aici erau mulţi care nu au primit schimbarea şi îl aşteptau.
Vestea cum că sfântul face anumite servicii creştinilor prin Brusturi a ajuns şi la poliţie. Au răbdat însă până ce au trecut Paştile. După aceea însă, toţi oamenii cei mai răi din sat care ţineau pe nou, toţi mergeau la poliţie cu pâra cum că ,,faima Moldovei” – că aşa îi ziceau ei Sfântului Glicherie – este şi face slujbă în biserică la Brusturi, să fie prins şi omorât ca să scăpăm de el.
Văzând poliţaii această ură sălbatică a celor de pe nou în frunte cu popa Lupescu, au umblat prin sat atunci poliţaiul Stejar şi cu alţi doi jandarmi întrebând din casă în casă cum ţin: pe nou sau pe vechi, iar care spunea că-i pe vechi îl obliga să spună unde stă ascuns sfântul. Însă Dumnezeu, cu puterea Lui cea mare, îl acoperea pe sfântul şi îl scotea întotdeauna biruitor. După ce au ajuns şi la Buzdeni poliţaii erau aproape siguri că vor pune mâna pe el, pentru că nişte femei de frică au zis că este la Petre Buzdea. Dar şi acesta, auzind mai înainte, l-au îmbrăcat pe Sfântul Glicherie cu un suman, a mers cu el la vecinul, a spus vecinului întâmplarea şi acesta a luat repede vaca de pe păşune de lanţ şi împreună cu sfântul au ieşit în pârâul Brustura, au tăiat-o printre case peste ogoare şi au ieşit tocmai pe izlazul din Puriceni. De aici omul s-a întors acasă cu tot cu vacă, iar Sfântul Glicherie dacă s-a văzut scăpat aproape din gura lupului, a mers singur la Răuceşti şi de aici s-a adăpostit la nişte creştini din Sârghi, un sat mai ferit de autorităţi.
Poliţaii, după ce au răscolit tot satul băgând frica în femei că şi pe Buzdeni i-au ameninţat cu bătaia, dându-le citaţie ca în 48 ore să se prezinte la poliţie, au lăsat Brusturii şi s-au îndreptat spre Răuceşti, probabil că unul din capii de pe nou l-a văzut pe sfântul mergând cu acel om, iar apoi omul întorcându-se singur. Sigur a bănuit ceva şi a anunţat poliţaii. L-au căutat pe sfânt prin Răuceşti, Şoimăreşti, dar nu l-au găsit.
Întorcându-se de la Şoimăreşti însă, poliţaii tot au făcut ceva, căci nici diavolul nu se lasă biruit când cineva face voia lui. Un om din Şoimăreşti cu numele Mitiţă Tărăboanţă mergea spre satul lui pe câmp, şi era omul de statura Sfântului Glicherie, avea şi barbă, iar poliţaii văzându-l au crezut că-i părintele Glicherie şi au tras un foc de armă. Omul s-a speriat şi a luat-o la fugă în sens invers. Atunci poliţaii văzând asta au tras în el şi l-au împuşcat. După ce omul a căzut jos mort poliţaii s-au dus la dânsul şi l-au cunoscut cine este, dar şi-au căutat de drum către Brusturi şi nimeni nu i-a tras la răspundere pentru moartea omului aceluia.
O, ce criminali ! Ce politică tâmpită, câtă răutate şi la cei de pe nou, să cauţi chiar să ucizi pe cel care cu adevărat ţinea credinţa cea dreaptă, cel care se ruga pentru toată lumea, pentru ţară, pentru conducători, pentru pace şi linişte precum şi adeseori la vreme de secetă pentru ploaie. Şi cu adevărat multe minuni se făceau, că rugăciunile le erau auzite. Acum însă să mergem din nou pe urmele Sfântului Glicherie, care a fost condus de îngerul Domnului la casa lui Obreja Vasile din Sârghi. Dacă a intrat în curte la acest om i-a povestit lui toate şi cum că poliţia este pe urmele lui. Acesta cu tot cu soţie l-au luat repede şi l-au ascuns într-o cameră nelocuită la şandramaua casei, la care apoi i-au zidit şi uşa până seara dând şi cu var.
A doua zi când poliţaii au căutat pe sfântul şi prin Sârghi, au căutat peste tot şi în casa lui Obreja unde era sfântul, dar nu au avut cum să-l găsească. Aici a stat sfântul ascuns aproape 2 ani. Îi dădeau puţină mâncare pe sub temelie că se temeau să intre la el, ca nu cumva să vină cineva de pe nou şi să-l vadă, să-l pârască şi să fie arestat. De mâncat, sfântul mânca numai o dată în zi mâncare de post tot timpul cât a stat aici. Nouă ne-a povestit despre cele petrecute de sfântul aici fiica acestor oameni. Ea era mică pe atunci de vreo 9-10 ani şi-i auzea adeseori pe părinţii ei vorbind în casă seara, după ce copila se culca. Crezând că ea doarme, ei plângeau şi îl compătimeau pe sfântul, cum poate el să rabde atâta frig şi foame şi să se roage zi şi noapte pentru turma lui. Aşa s-a hotărât el după ce a venit de la Sfântul Munte, că le va apăra şi le va învăţa cât va fi cu putinţă până la moartea lui, şi aşa i-a ajutat Dumnezeu.
Dragostea creştinilor celor de demult pentru preotul lor
Era într-o iarnă înainte de Naşterea Domnului. Sfântul Glicherie tre
buia să umble cu ajunul prin toate satele, unde erau creştinii adevăraţi şi să le vestească Naşterea.
Creştinii de atunci erau ca focul cel aprins. Atâta dragoste aveau de preot şi de binecuvântarea lui, încât nopţi întregi stăteau la marginile satului sau la capătul drumului pe unde ştiau ei că trebuie să sosească preotul cu ajunul, căci se umbla noaptea nu ziua, pentru că se temeau de pârâcioşii cei de pe nou şi de autorităţi. Nu mâncau zile întregi şi nu dormeau nopţi întregi până nu-l vedeau pe preot trecut cu prevestirea Naşterii Domnului. Aveau o credinţă pironită în ei şi o dragoste nebiruită.
Când a venit, de exemplu, Sfântul Glicherie în satul Poiana cu ajunul în acea iarnă era pe la ora 22. Toţi bărbaţii cei mai puternici şi cu credinţa tare au ieşit înaintea lui. Sfântul Glicherie şi dascălii intrau şi cântau, iar bărbaţii mergeau o ceată înaintea lor şi alta în urma lor, pentru a fi bine păziţi. Când termina de umblat cu ajunul în Poiana, veneau oameni din satul vecin şi-l luau la ei şi tot aşa până termina peste tot. Aşa s-a întâmplat şi în acea noapte, că după ce a terminat la Poiana cu bine au venit şi l-au luat la Drăgăneşti.
Cei care l-au păzit prin Poiana, unii dintre ei nici n-au apucat să se culce, că s-a stârnit un zvon (cred că de la un răufăcător) cum că sfântul a fost prins de poliţie şi este închis la primărie la Drăgăneşti. Foarte repede creştinii s-au alarmat şi n-au stat cu mâinile în sân, au luat-o aşa obosiţi cum erau către Drăgăneşti. Bunicul nostru de pe mamă, Ştefan Chirilă, când a auzit nu a mai zăbovit nici un minut. A luat cojocul pe el şi în rest aşa cum era pregătit de culcare, a apucat a pune şi un bocanc într-un picior, că de celălalt a şi uitat de frică, să nu ajungă cumva prea târziu şi să se facă ziuă ca să nu-l mai poată elibera pe sfântul, căci ziua era mai greu, ei ştiau asta.
A încălecat pe cal, şi doar în câteva minute a fost la uşa primăriei. A bătut la uşă, a strigat, a făcut şi calul să necheze că nu ieşea nimeni. Paznicul aţipise, trezindu-se la nechezatul calului, şi a ieşit speriat. Când a fost întrebat unde-i părintele, unde l-au dus, cu un glas tunător, acesta a rămas fără glas că nu se întâmplase nimic. I-a povestit apoi cum că preotul a trecut cu doi dascăli de aproximativ o jumătate de oră pe aici şi sunt trecuţi către Săveşti.
Auzind acestea bunicul, a dat bici calului şi a mers la Săveşti să vadă cu ochii lui dacă-i adevărat. Chiar la intrarea în Săveşti i-au ajuns, le-au spus cele auzite, apoi s-a întors spre casă. Când a ieşit din Drăgăneşti s-a întâlnit pe luncă şi cu bărbaţii care mergeau din Poiana către primărie. Spunându-le că toate merg bine, au pornit cu toţii mulţumiţi spre casă. Aproape când să ajungă bunicul acasă, a simţit şi el că-i este frig la un picior şi abia atunci a văzut că era fără un bocanc. Aşa credinţă şi aşa dragoste pentru preot.
Tot în timpul prigoanei, într-un an umbla Sfântul Glicherie cu ajunul Botezului prin satul Groşi. Când a apărut părintele cu oamenii de la Săcuţa, că de acolo venea spre Groşi, oamenii de aici deja îl aşteptau pe Dadişa. L-au luat în primire şi au intrat în sat la fel păzit şi din faţă şi din spate. Ca dascăli erau cei doi din sat: Niculai Tofan şi Niculai Oţel.
La unul din creştini cu numele Dumitru Ionaşcu îi venise băiatul de la Bucureşti acasă de sărbători, aducând cu el un aparat mic de radio, care era pus pe o masă în faţa icoanelor. Cât au aşteptat preotul, băiatul a dat drumul la aparat şi se cânta ceva. În acel moment au intrat şi Sfântul Glicherie cu dascălii cântând ,,În Iordan …” şi se auzea şi aparatul cântând, că băiatul de emoţii a uitat să-l mai închidă. Atunci Sfântul Glicherie a zis către aparat, numindu-l diavol: Cânţi tu sau noi ?, taci am zis şi nu a tăcut, a mai zis o dată şi nu a tăcut, a treia oară însă a făcut cruce pe aparat cu mâna şi a tăcut. Şi iar i-a mai zis: Ce te-ai urcat aici sus la icoane, diavole, nu ţi-e ruşine, dă-te jos. Şi o minune că tot atunci aparatul a fugit de-a roata în fund sub pat. Cei doi dascăli au rămas încremeniţi, iar oamenii casei nici n-au observat până ce nu a ieşit sfântul.
După ce au ieşit afară de la acea casă, a zis Sfântul Glicherie către dascăli să nu spună nimic la nimeni despre acea minune, legându-i cu numele lui Hristos, până când el nu va mai fi. Şi aşa au făcut, că noi am aflat de la ei după moartea sfântului.
Ştim cu toţii că sfintele canoane arată ca toţi bărbaţii să poarte mustaţă, iar de la o vreme şi barbă. În timpul prigoanei însă, acest lucru pe politicienii de atunci îi deranja. Poliţaiul, primarul, notarul şi popa chiar, dacă vedeau doi-trei oameni cu barbă mergând pe drum fie chiar şi din întâmplare, erau urmăriţi să vadă unde se adună sau unde merg, că ziceau ei că sunt vrăjmaşi din cei pe vechi şi se adună undeva la o casă pentru rugăciune.
Aşa s-a întâmplat şi cu bunicul Niculai Păstrăvanu în vara anului 1937. Într-o duminică după amiază, s-a luat cu fratele lui Petru, amândoi din Poiana, şi au mers la Brusturi la un cumătru de-al lor, cu numele Ion Râpeanu, să mănânce pere sântilieşti, că erau coapte şi probabil ei nu aveau. I-a văzut însă cineva şi i-a pârât la popă, iar acesta a anunţat poliţia, spunând că s-au adunat bărboşii la Ion Râpeanu la rugăciune, să meargă repede să-i prindă în fapt şi să-i aresteze. Nu s-a lăsat prea mult rugat nici poliţaiul, pentru a-şi păstra fotoliul, că îndată a mai luat doi oameni pe nou şi a urcat în deal la Râpeanu. I-au găsit în livadă la păr, mâncând pere. Cum i-a văzut poliţaiul, i-a întrebat: ei, bărboşilor, aţi terminat feştania ?
Auzind aceasta şi văzându-l, fratele bunicului fiind mai tânăr a sărit gardul şi a fugit, însă pe bunicul l-au prins şi l-au bătut acolo până s-au săturat. În zadar mai căuta gazda să le explice că au venit să mănânce pere. Ar fi fost bunicul poate stins din bătaie, dacă nu ar fi ieşit afară din casă soţia şi cei patru copii care s-au speriat şi ţipau ca din gură de şarpe. Văzând aceasta poliţaiul, l-au luat şi l-au dus la Consiliul Popular. Acolo l-au întins jos şi l-au călcat în picioare cu cizmele lui, care pe călcâie aveau fier, încât tot trupul i l-au făcut albastru având numai urme de potcoave. Îl întrebau apoi cei care erau cu poliţaiul râzând, dacă-i mai trebuie feştanie să zică tare să audă şi ei. După ce au văzut că nu se mai putea ţine pe picioare, l-au trimis cu doi soldaţi la Baia la judeţ, pentru a-l aresta. Bietul om nevinovat, bătut, leşinat, amărât, iar soţia şi copiii îl aşteptau acasă cu pere.
Când au ajuns la Baia la Consiliul Judeţean, soldaţii l-au predat unui poliţai, ei întorcându-se înapoi la Brusturi.
Poliţaiul, citind procesul verbal, nu-i venea să creadă, se uita când pe foaie, când la bunicul şi îşi frământa mâinile. Văzând bunicul asta, îşi zicea în gândul lui: Oare ce-or fi scris şi oare câţi ani îmi vor da ? Imediat poliţaiul a sunat şi a venit prefectul. Acesta citind şi el procesul verbal, a zis: Cum, moşule, pentru vreo două pere te-au bătut în halul ăsta ? Atunci bunicul abia vorbind, a zis: O, pere, pere, dacă ştiam, nu mai doream pere în toată viaţa mea. Om cu suflet, prefectul văzându-l aşa bătut, a rupt procesul verbal, a chemat un sergent, i-a dat maşina lui personală, poruncindu-i să-l ducă măcar până la Boroaia. Dar acesta l-a dus chiar până acasă la Poiana.
A stat după acea bătaie bunicul mult timp la pat bolnav. Iar urmele cizmelor cu fierul lor, s-au cunoscut pe pieptul lui până la moarte. Şi adeseori când răsufla greu din piept, plângea şi-i zicea tatălui meu: Ce bine ar fi fost dacă măcar m-ar fi prins şi m-ar fi bătut când eram la rugăciune, că aş fi avut plată, dar aşa, ştiu eu …
Setea creştinilor după cuvântul Domnului
Nu a ţinut însă mult bucuria creştinilor de stil vechi de a veni cu dragoste la bisericile lor, pentru că şi România odată cu Gheorghiu Dej a primit şi curenţii comunismului.
Din ordinul statului s-au stricat toate bisericile noastre, rămânând numai una la Balş nu se ştia prin ce minune. Atâta bucurie a fost atunci pe capul celor pe nou, încât nici cu rudele lor pe vechi nu ar fi mai discutat.
Cei pe vechi erau pe atunci mărul discordiei. De se întâmpla cumva, ceva în comună, ei erau de vină. Ei erau chemaţi la poliţie şi bătuţi aproape din orice. Amenzile cele mai mari tot ei le primeau, dările la stat ale lor erau mai mari şi trebuiau plătite în termeni mult
mai mici, dacă nu, se dublau sau erau luaţi la arest. Într-un cuvânt, putem spune că sărmanii creştini nu mai erau aproape stăpâni nici pe casele lor. Mulţi preoţi şi multe măicuţe au fost chinuiţi şi chinuite în acel regim. Nu aveau voie să ţină cărţi de rugăciune în casele lor creştinii, pentru că unde auzeau că sunt cărţi umblau echipe prin sat, prin case, răscoleau şi de le găseau, le dădeau foc.
Îmi amintesc că ne spunea tata că bunicul îşi făcuse aproape toate cărţile care trebuiau pentru slujba bisericească aduse de prin Bogdăneşti, procurate de cineva de pe la Mânăstirea Râşca. Dar nu putea să le ţină în casă, ci le ţinea ascunse prin stogurile cu fân sau pe sub streşinile gardurilor de nuiele care erau acoperite cu paie. Duminica şi în sărbătorile mari, dacă se adunau creştinii la rugăciune în casă la bunicul aduceau cărţile de unde erau ascunse, făceau rugăciunea şi iar le ascundeau, pentru că de la acea bătaie care a luat-o bunicul de la poliţie, creştinii mai mult îl căutau şi îl întrebau de orice lucru sau orice cuvânt despre credinţă în lipsa preotului, pentru că ştiau că el citeşte mult şi aleargă mult cu preotul prin toate părţile unde era nevoie. De aceea îl numeau cei pe nou ,,urechea preotului Glicherie”.
Odată de Învierea Domnului s-au adunat creştinii la bunicul acasă să facă slujba Învierii. S-au adunat creştini din mai multe sate. Au venit şi trei cântăreţi buni de la Rădăşeni care au cântat îngereşte, căci toată mulţimea care era adunată la rugăciune a plâns de bucurie.
Am aflat după vreo 15 ani că acei cântăreţi au fost mitropolitul Silvestru Onofrei cu fratele şi cu tatăl lui, părintele Varlaam, care mai târziu l-am cunoscut şi noi, că ne citea întotdeauna la Slătioara molitfa pentru împărtăşire.
Dar nu s-a făcut bine ziuă, n-au apucat a ciocni câte un ou roşu că a şi venit cel care făcea de pază prin sat în acea noapte fiind tot pe vechi şi le-a spus să fugă că poliţia a intrat în sat. Au fugit atunci care încotro, dar cei mai mulţi s-au ascuns în lunca Nisturei, un pârâiaş pe aproape. După ce gadza a ascuns cărţile, a stins lumina şi s-a culcat, numai şi poliţia a bătut la uşă. A zis poliţaiul după ce a intrat în casă: Miroase a tămâie şi a fum de lumânare, dar dacă oamenii sunt singuri şi dorm, n-avem ce le face.
Bine că au scăpat de data aceasta ca prin urechile acului, datorită paznicului, însă bunicul se aştepta la mai rău de acum încolo, că era vizat din nou.
sursa: Foto profil: Preoţi şi credincioşi din vremea prigoanei, anii ’30-‘40./Al doilea din stânga, părintele Pamvu, al treilea/ Sfântul Glicherie, al patrulea părintele Nifon Marinache
sursa:catacombeleortodoxiei.ro
