Irina are două fete, o țară la care ține, dar pe care o și critică. Ucraina are și o altă față decât cea eroică, spune ea. E țara unde, susține femeia, nu-i funcționa tratamentul de dializă, așa că a venit ca să-l facă la Suceava. Și e țara unde „chiar şi acum, că e război, vameșii întind mâna după bani”.
Irina, 42 de ani, locuieşte într-un sat ucrainean, aproape de graniţa cu România. De trei ori pe săptămână, femeia trece frontiera, pentru a merge la dializă în Suceava. „La început, am făcut dializă la noi, în Cernăuţi, dar nu mă simţeam bine, aşa că am mers în România şi are efect. De doi ani fac dializă. Pentru că sunt cetăţean ucrainean, plăteam în jur de 2.000 de euro pe lună pentru tratament în Rădăuţi. După ce mi-am făcut permis de şedere, sunt asigurată în sistemul românesc şi nu mai plătesc”, spune Irina, mamă a două fetiţe.
„Suntem un grup de patru persoane. Vine un microbuz şi ne preia de la vamă, ne duce la dializă. După tratament, ne întoarcem fiecare cum putem”, adaugă femeia. „Să lupte măgarii care s-au îmbogăţit” După ce Rusia a atacat Ucraina, cei patru pacienţi au continuat să treacă frontiera şi să meargă la tratament, deşi condiţiile s-au schimbat dramatic.
„Până la graniţă, ne aduc cunoştinţele cu maşinile. Un bărbat din grup a rămas la sora lui, la Iaşi. Durează cam o oră să treci de vama noastră, pe jos. Dacă eşti cu maşina, durează cu zilele, sunt cozi lungi pe kilometri. Înainte, dura cinci minute să trec prin vamă”, spune femeia. „În partea românească, trecem uşor. La partea ucraineană, sunt probleme. Vameşii noştri cer bani, 200-300 de euro să te lase să treci dacă eşti bărbat. Sau dacă vrei să treci mai repede. Chiar şi acum, că e război, vameșii întind mâna după bani. Cine are plăteşte”, povesteşte Irina.
„Suntem un grup de patru persoane. Vine un microbuz şi ne preia de la vamă, ne duce la dializă. După tratament, ne întoarcem fiecare cum putem”, spune femeia
În aşteptarea microbuzului care să o ducă la tratament, femeia priveşte la oamenii care intră, cu bagaje, pedestru, sau în maşini prin Vama Siret. „Am fetiţele care mă aşteaptă acasă. Sigur că mi-e frică de război, dar la noi e încă linişte. Cei care vin acum sunt cei din zona Kievului. Prin satul nostru, umblă poliţiştii, din casă în casă, să caute bărbaţi pe care să-i ia la armată. Tot săracii să se ducă la luptă. Să lupte măgarii care s-au îmbogăţit. Mie mi-au tăiat anul ăsta indemnizaţia de boală, din care mai cumpăram câte ceva, rechizite, haine pentru copii. Acum, dacă îmi cer copiii, uneori, n-am cu ce să le iau.
„A fugit numai cu hainele de pe el”
Într-o sacoşă de rafie, Irina duce un pachet cu haine pentru „un băiat din satul nostru, care a fugit noaptea, pe ascuns, înainte să dea legea cu mersul la război. A fugit cu hainele de pe el şi atât. I-au trimis ai lui haine, să aibă de schimb. Mulţi au fugit aşa, bărbaţii, să scape”.
Cu ochii la convoaiele de refugiaţi şi cu o sticlă de apă la jumătate în mână, primită de la voluntarii din vamă, Irina povesteşte despre cât de greu se trăieşte în satul ei. La punctul de trecere a frontierei sunt convoaie lungi de refugiați care vin în România pe jos
Războiul, argumentează Irina, e o povară care-i atinge pe cei deja împovăraţi. Nu consideră laşitate sau lipsă de patriotism faptul că bărbaţii fug de luptă. Ţara nu e o bucată de pământ. Ţara sunt oamenii. „Noi le-am dus pe toate şi de noi nu le pasă lor, vameşilor, poliţiştilor, care nu se mai satură”.
La urma urmei, cel mai bun mod de a-ţi apăra ţara e să rămâi în viaţă, fie că pentru asta trebuie să mergi la dializă de trei ori pe săptămână sau să te refugiezi peste graniţă, pentru o vreme sau pentru toată viaţa.
sursa:libertatea.ro
