Casa Memorială ,,Nicolae Labiș,, din Mălini. Poetul născut la poalele munților bucovineni

Poetul Nicolae Labiș (1935-1956) s-a mutat în această casă, împreună cu părinții, când avea 10 ani. Căsuța din centrul satului iese în evidență cu tâmplăria de lemn vopsită în albastru și acoperișul din șindrilă măruntă. În scurta ședere de la Mălini, poetul a scris o parte din opera sa — „Moartea căprioarei” a fost creată într-o noapte, în dormitorul casei. La 21 de ani, Nicolae Labiș, se stinge din viață, la București, din cauza unui accident.

În 1973, Profira și Eugen Labiș, părinții autorului, au oferit prin donație casa către Ministerul Culturii. Doi ani mai târziu, aceasta devine muzeu. Obiectele autentice (mobilier, fotografii, cărți, piese vestimentare și documente) recreează, cu succes, atmosfera de acum aproape un secol.

eri şi hol.

A fost restaurată înainte de organizarea ei ca muzeu, în 1973. Reparaţii curente (interioare şi exterioare) au fost executate în 2001. Expoziţia reconstituie documentar biografia poetului Nicolae Labiş (1935 – 1956) şi atmosfera de lucru în care a trăit familia. Prezintă mobilier vechi, fotografii, tablouri, obiecte personale, cărţi, reviste, manuscrise.

Casa Memorială Nicolae Labiș este amenajată în locuinţa din centrul satului Mălini, care a aparţinut părinţilor poetului şi unde acesta a trăit un timp din scurta şi fulgeratoarea sa viaţă, zămislind aici poate cea mai semnificativă parte a inestimabilei sale moşteniri poetice.

Expoziţia de bază şi spaţiile memorialistice, desfăşurate în patru încăperi, reconstituie tulburător, graţie exponatelor autentice, încărcate cu o multitudine de conotaţii evocatoare (cărţi, caiete, rechizite şcolare, piese vestimentare, un clopoţel cu “sunet argintiu“, o galenă cu care poetul păstra contactul cu zvonurile lumii, documente, fotografii, afişe etc.), climatul de viată şi creaţie al poetului de la Mălini, sugerându-se coordonatele esenţiale ale operei sale şi aportul extraordinar al acesteia la evoluţia liricii româneşti contemporane.

Nicolae Labiş (1935-1956)

Nicolae Labiş s-a născut la Poiana Mărului, comuna Mălini, raionul Fălticeni, jud. Baia, azi Suceava, la 2 decembrie 1935; părinţii, Eugen şi Ana-Profira, erau învăţători. În 1945 familia se stabileşte la Mălini (azi casa memorială); până la 7 ani, a citit mult, dovedind şi un real talent la desen; în timpul cumplitei secete de după război, Nicolae îşi însoţeşte tatăl la vânătoare: „… în casă n-aveam de nici unelea, era spre seară, când am luat puşca şi am plecat în pădure. L-am luat şi pe Nelu. Era mic şi era înfometat şi însetat, dar nu i-am dat voie să bea din izvorul la care bănuiam că va veni să se adape căprioara … Am tras. Băiatul era îndurerat. Acolo, în pădure, am aprins un foc şi am fript pentru el inima şi rărunchii bietei vietăţi” … (Eugen Labiş). A urmat, cu rezultate foarte bune, cursurile la Liceul Nicu Gane din Fălticeni, excelând la orele de română prin compuneri impresionante. În 1951obţine premiul I la Concursul de limbă şi literatură română de la Bucureşti; Mihai Gafiţa şi-l aminteşte astfel: „Negricios, îndesat – copil de munte – îmbrăcat cu un cojocel de piele de oaie, alb cu benzi roşcate, mai late în faţă, la încheietoare şi în dreptul cingătorii, mai înguste la tivuri. E haina îngrijită a muntenilor mălinari şi din jur, pe timp de toamnă şi de iarnă […]. Labiş arăta ca un om de la munte, un pădurean, nu un cioban. Purta şi căciulă, avea şi taşcă. Nu traistă, ci taşcă, adică un fel de tolbă sau geantă cu baieră […]. Labiş era îmbra

cat în armonie cu ce era el, cu ce-i erau tatăl şi mama: lume dintr-un strat de cinste – puţin numeros – al unui sat moldovenesc din munte […] era un copil atunci, fără îndoială. Nu avea şaisprezece ani. Însă era ager, fără panica şi nesiguranţa copilului de ţară picat la oraş, dimpotrivă, ştiind bine ce e cu el şi cu rostul lui.” În 1952 se transferă la Liceul Mihail Sadoveanu din Iaşi; conduce cenaclul literar al şcolii; trece examenul de maturitate cu notă maximă la limba română; la 15 septembrie intră, prin examen, la Şcoala de literatură Mihai Eminescu din Bucureşti;

D. Micu şi-l aminteşte: Văd un băiat de 16 ani, foarte bine legat, mai mult scund, cu o frunte limpede încadrată din toate părţile de un păr hirsut, neobişnuit de mobil, dar de o mobilitate particulară, stăpânită de o distincţie nativă, un băiat care zâmbeşte tot timpul, cu întreaga înfăţişare, îndeosebi cu ochii, şi în surâsul căruia ingenuitatea se contopeşte suav cu o şiretenie ironică.; este redactor la revista Anii de ucenicie; poet deosebit de înzestrat, publică în mai toate revistele vremii. În 1954, la banchetul de absolvire, recită spectaculos poemul Vârsta de bronz; Mihail Petroveanu îl descrie astfel: „… Din coama părului des, pletos, de un castaniu bătând în negru, aluneca o şuviţă moale şi lungă pe după ureche. Sub nasul de calmuc atârna o mustaţă neverosimil de abundentă, grea, cu colţurile răsucite à la Taras Bulba. Chipul mic şi rotund, cu pomeţii ieşiţi asiatic, caracter acuzat prin încreţiturile neaşteptat de strânse, ivite ori de câte ori poetul zâmbea, îşi întărise pielea fragedă. Ochii de un verde albastru liniştit ca o apă de iezer, de lac de munte, se intensificau la răstimpuri inegale, în tonuri mai aprige, aproape oţelii, semn de încordare şi chiar de mânie, sau se întunecau până la un verde compact, ca acela al pădurilor întunecate în care versurilor lui le plăceau să se piardă, cuprinse de nostalgii sadoveniene, ori mai înapoi, eminesciene.”; publică, în Viaţa românească, Moartea căprioarei; urmează, un semestru, cursurile Facultăţii de filologie. În 1956 publică prima sa carte, Puiul de cerb, apoi volumul Primele iubiri; devine membru al Uniunii Scriitorilor; la 10 decembrie este grav accidentat de un tramvai, fiindu-i frântă coloana vertebrală; de pe patul de spital îi dictează prietenului Aurel Covaci poezia Pasărea cu clonţ de rubin; la 22 decembrie, după o cumplită suferinţă, se stinge din viaţă, la numai 21 de ani, fiind înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti; Geo Bogza mărturiseşte: Am sentimentul, am certitudinea, deznădejdea şi revolta că în Nicolae Labiş destinul a strivit pe cel ce ar fi putut fi marele poet al generaţiei sale. (dr. Aura Brădăţan)