Însemnările manuscrise ale eruditului G.T. Kirileanu ne poartă în vara anului 1915, pe când România se afla încă în perioada de neutralitate. La 16 august 1915, Regina Maria descoperea farmecul sălbatic al Munților Stânișoarei, parcurgând un drum pitoresc despre care mărturisea că „nu-și are perechea în toată Țara Românească”.
Prânzul regal din vârful muntelui: Bálmoș de la stână și cântece de fluier
Călătoria suveranei pe Domeniile Coroanei a fost marcată de simplitate și o profundă conexiune cu tradițiile locale. Ajunsă în vârful Stânișoarei, într-un punct de unde zărea semețul munte Rarău, Piatra Zimbrului și Pietrele Doamnei, Regina Maria a ales să ia prânzul direct pe iarba verde.
Masa a fost una cu specific ciobănesc. Baciul de la stâna din Muncel (fratele arhimandritului Teofan de la Mănăstirea Durău) le-a pregătit înalților oaspeți un bálmoș tradițional. Kirileanu notează cu umor și finețe cum Regina, curioasă din fire și îndrăgostită de portul popular, l-a întrebat pe baci cum își pregătește faimoasa „cămeșă unsă” ciobănească. Atmosfera de poveste a fost întregită de patru fluierași locali, care au cântat în timp ce oaspeții ascultau într-o „sfântă și liniștită tăcere”.
Fascinată de peisajul ce se deschidea de pe culme, Regina Maria a ales în acea zi locul exact unde dorea să i se construiască o casă țărănească de adăpost, o mică rezidență regală în inima muntelui.
O călătorie neștearsă în inima norodului
Traseul Reginei a continuat spre Mănăstirea Slatina, Domeniul Coroanei Mălini, vechile biserici din Baia, Fălticeni și, în final, gara Liteni.
G.T. Kirileanu încheie acest capitol din jurnal cu o reflecție profundă despre legătura dintre monarhie și popor, cu doar un an înainte ca România să intre în vâltoarea Marelui Război:
„Locurile ce-a privit, mănăstirile unde s-a închinat, apele ce-a trecut, munții ce-a urcat, norodul ce-a văzut și cu care ici-colo a schimbat câte-un cuvânt, toate îi vor alcătui la un loc icoana țării peste care domnește (…). În felul acesta se face legătura sfântă între țară și cârmuitori, care mai ales acum, în aceste vremuri grele – cari să dea Dumnezeu pentru noi, românii, să fie «vremuri mari» – este atât de trebuitoare.”
Din păcate, visul Reginei Maria de a avea o căsuță în vârful Stânișoarei avea să fie spulberat doar doi ani mai târziu, în iarna anului 1917, când trupele rusești în retragere au devastat întreaga zonă, lăsând în urmă doar bordee și distrugere.
