Zua de 14 septembrie 2025 a fost prilej de bucurie pentru obştea Mănăstirii Râşca, care l-a primit în mijlocul ei pe Preasfinţitul Părinte Damaschin, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, pentru a sărbători împreună ziua Înălţării Sfintei Cruci – hramul de toamnă al mănăstirii.
Multțime de credincoși au ținut să fie alături de obștea complexului monahal la marea sărbătoare. Îb ziua Înălţării Sfintei Cruci, Sfânta Liturghie a fost săvârşită de Preasfinţitul Părinte Damaschin, alături de un numeros sobor de preoţi şi diaconi, în paraclisul de vară situat în incinta complexului monahal. Mănăstirea a cunoscut cotropiri ale turcilor, incendii și pustiiri, dar și binecuvântări cu momente deosebite menite să revigoreze viața monahală de pe aceste meleaguri.
Pentru a aduce cinstire Sfintei Cruci în ziua slăvitului ei praznic, numeroși pelerini din eparhia Sucevei, dar și din țară și-au îndreptat pașii spre Mănăstirea Râșca pentru a participa cu bucurie, în duh de rugăciune, la hramul așezământului monahal.
You are currently viewing a placeholder content from Youtube. To access the actual content, click the button below. Please note that doing so will share data with third-party providers.
Cea mai veche și mai importantă dintre sărbătorile ortodoxe închinate cinstirii Sfintei Cruci este prilej de aleasă bucurie la Mănăstirea Râșca și pentru faptul că sfântul locaș adăpostește o părticică din lemnul sfânt pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos.
Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci a adus împreună în rugăciune numeroși credincioși, monahi și monahii, stareți și starețe ale unor mănăstiri din cuprinsul eparhiei, precum și reprezentanți ai autorităților locale, pelerini veniți să participe cu mare bucurie la hramul de toamnă al așezământului monahal.
Mănăstirea Râşca, o istorie zbuciumată. Osemintele unor călugări uciși de tătari și turci au fost descoperite împrejurul bisericii
Una dintre cele mai reprezentative așezări monahale din nordul Moldovei în perioada medievală, Mănăstirea Râșca a avut parte, de-a lungul timpului, de file cu o istorie zbuciumată, dar și pagini înfloritoare. Construită în anul 1542 de către voievodul Petru Rareș, pe locul unor alte așezăminte, biserica mănăstirii cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” a fost cunoscută pentru viețuirea monahală, pentru ierarhii și duhovnicii care s-au nevoit aici, dar și pentru împodobirea interioară și exterioară în frescă, singura în stil bizantin.
Mănăstirea Râşca este o mănăstire ortodoxă de călugări, amplasată în comuna Râşca, din judeţul Suceava, sub muntele Pleşu, pe malul drept al pârâului Râşca, la o distanţă de aproximativ 15 kilometri de oraşul Fălticeni.
Hramul vechi al mănăstirii este Sfântul Ierarh Nicolae, iar după 1990 s-a adăugat şi un al doilea hram, Înălţarea Sfintei Cruci, cu ocazia primirii din Grecia a unei părticele din lemnul Sfintei Cruci a Mântuitorului Iisus Hristos. Sfintele slujbe se săvârşesc zilnic în biserica veche a mănăstirii, ctitoria lui Petru Rareş, datând din anul 1542.
You are currently viewing a placeholder content from Youtube. To access the actual content, click the button below. Please note that doing so will share data with third-party providers.
Începuturile Mănăstirii Râşca se leagă chiar de începutul istoriei Ţării Moldovei. Astfel, Mănăstirea Râşca a fost numită la începutul ei Bogdăneşti, fiind înfiinţată în mijlocul satului Bogdăneşti, în anul 1359, de către Bogdan I, voievod al Maramureşului şi primul domnitor, întemeietor al Moldovei. Mănăstirea care a purtat atunci numele Bogdăneşti trebuia să slujească drept prima biserică domnească din vecinătatea târgului Baia, atunci întemeiat. Această ctitorie a fost însă atacată şi jefuită în mai multe rânduri de tătari, care au distrus-o în cele din urmă complet, prin foc, în 1510.
Din porunca lui Bogdan cel orb, fiul lui Ştefan cel Mare, biserica a fost rezidită, doar pentru a fi din nou pustiită, de această dată de către oştile turceşti ale lui Soliman Magnificul, care în 1538 au prădat şi devastat şi alte mănăstiri ale Moldovei.
Refacearea mănăstiri de către Petru Rareș
Petru Rareş a refăcut vechea ctitorie în anul 1542, în a treia domnie a sa, strămutând-o într-un loc mai ferit, pe un dâmb, dincolo de râul Râşca, de la care mănăstirea şi-a luat şi numele pe care îl poartă până astăzi.
După mai bine de o jumătate de secol de la construirea sa, între anii 1611-1617, marele vornic al Ţării de Jos, Costea Băcioc, soţia sa, Candachia şi fiica lor, Tudosca (prima soţie a lui Vasile Lupu), a pus la dispoziţie averea sa pentru refacerea complexului mănăstiresc, adăugând vechii biserici (după cum stă scris în inscripţia pusă de el deasupra intrării sudice) un pridvor masiv care a dublat aproape dimensiunile clădirii. Interiorul noii construcţii a fost împărţit prin două arcuri transversale, însoţite de un brâu răsucit, în travee, deasupra celei mai largi înălţându-se, prin mijlocirea unui rând de arcuri oblice, cea de-a doua turlă a bisericii. Cu prilejul acestor lucrări de extindere, a fost refăcută probabil şi turla veche a naosului, schimbându-se radical înfăţişarea bisericii lui Petru Rareş. El a dispus repararea pe cheltuiala sa şi a celorlalte corpuri ale mănăstirii: chiliile şi clopotniţa, precum şi zidul înconjurător.
Pe peretele sudic al pridvorului, deasupra uşii de intrare în biserică, a fost pusă o pisanie cu caractere slavone, având următorul cuprins: „Cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh s-a început acest pridvor şi cu stăruinţă s-a zidit în numele Sfântului Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, cu zidirea şi cu ordinul dumnealui Costea Băcioc, mare vornic al Ţării de Jos şi cu principesa Candachia şi s-a început a se zidi în zilele bine credinciosului domnitor Io Constantin Moghilă voievod la anul 1611 iunie 7 zile şi cu voia lui Dumnezeu s-a săvârşit în zilele binecredinciosului domnitor Io Radu Mihnea voievod, la anul 7126 (1618) luna septembrie 30, pentru aceasta rog să vestiţi toate”.
După o perioadă grea, în care a fost supusă mai multor incursiuni de jaf ale tătarilor, în perioada stăreţiei egumenului Calistru Ene (1750-1778), mănăstirea a început să fie refăcută treptat. Biserica a fost reparată în anul 1766, dar nu a mai reuşit să îşi recupereze nici vechiul tezaur al odoarelor cu care fusese înzestrată şi nici vechea arhitectură a clădirilor mănăstireşti, care au fost în cea mai mare parte reconstruite.
Mănăstirea a fost prădată de turci
Mănăstirea a fost prădată de către turci în anul 1821, „când numai zidul au rămas”. Pe vremea mitropolitului Veniamin Costachi (1803-1842), stareţ fiind arhimandritul Isaia (1821-1842), în perioada 1823-1827, după cum arată şi inscripţia pusă atunci, s-au executat numeroase lucrări de renovare a bisericii. A fost dărâmat zidul despărţitor dintre pronaos şi naos, ferestrele au fost lărgite, fiind întărite cu gratii, intrarea sudică în pridvorul construit de Costea Băcioc a fost zidită, creându-se în schimb alta nouă pe latura vestică, iar vechea pictură a bisericii a fost refăcută. Totodată, s-a ridicat un pridvor mai mic lângă zidul vestic al bisericii şi un proscomidiar la nordul altarului, iar între cele două turle vechi a fost construită o a treia, din lemn. Aceste din urmă adaosuri au fost înlăturate cu prilejul lucrărilor de restaurare a bisericii, care au urmat puternicului incendiu din 1921. De asemenea, el a pus să fie zugrăvite pe peretele nordic al pridvorului tabloul ctitorilor: Petru Rareş şi familia sa, precum şi pe episcopul Macarie.
Tot în timpul egumenului Isaia s-au construit şi actualele chilii, de pe latura sudică, lărgindu-se totodată şi vechea trapeză din 1765.
În perioada Marelui Război pentru Întregirea Neamului (1916-1918), călugării din această mănăstire au mers ca infirmieri pe câmpul de luptă pentru îngrijirea răniţilor, iar chiliile mănăstirii au servit ca spital militar, îngrijit de călugării bătrâni, pentru ca „toţi în acele vremuri grele pentru ţară, ca buni români, să-şi facă datoria” (după cum scrie pe o placă de marmură amplasată pe clădirea bisericii în anul 1931).
În anul 1921, în timpul stareţului Pancratie Fasolă, a avut loc un mare incendiu care a ars acoperişul bisericii, casa de oaspeţi şi chiliile cu întreaga gospodărie, astfel încât mănăstirea era ameninţată cu pustiirea. Din îndemnul şi cu stăruinţa mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei (1909-1934), mănăstirea a fost refăcută între anii 1923-1931 prin munca şi osârdia călugărilor, ajutaţi de popor şi de autorităţi, fiind terminată reconstrucţia celor distruse în anul 1931, în timpul stăreţiei arhimandritului Paisie Cozma.
Noi lucrări de restaurare au avut loc la Mănăstirea Râşca între anii 1965-1968 (în special la turnul clopotniţă şi la zidul de incintă) şi 1972-1991 prin purtarea de grijă a mitropoliţilor Iustin Moisescu şi Teoctist Arăpaşu (deveniţi ulterior patriarhi ai României). Printre monahii care au vieţuit aici sunt de menţionat monahii Antonie Plămădeală (viitor mitropolit al Ardealului) şi Calinic Dumitriu (stareţ al acestei mănăstiri între anii 1990-1991 şi viitor episcop).
După 1989, mănăstirea a început să reînflorească treptat
După 1989, mănăstirea a început să reînflorească treptat, întâi prin eforturile părintelui stareţ Teofil, ale Preasfinţitului Calinic Botoşăneanul,acesta din urmă este din 2020 IPS Calinic, arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, şi, din 1991 ale părintelui stareţ Arhimandrit Mihail Balan.
In biserica veche a mănăstirii, datând din timpul lui Petru Rareş, au început lucrările de restaurare a picturii murale. În sfântul altar au fost descoperite scene perfect conservate din pictura lui Stamatellos Kotronas, din secolul al XVI-lea. S-au păstrat totodată şi porţiuni din pictura în ulei, executată la 1830, în timpul stareţului Isaia, aşa încât altarul bisericii Mănăstirii Râşca este acum o părticică de istorie vie a evoluţiei picturii bisericeşti în tradiţia ortodoxă. Se poate observa diferenţa între canonul bizantin, prezent în pictura post-bizantină a lui Stamatellos Kotronas, şi stilul mai realist al picturii de la 1830, pătruns în Moldova pe filiera slavă
Lucrări şi reparaţii s-au desfăşurat şi în jurul vechii biserici. Astfel, lucrările de drenare a apei pluviale, pentru a împiedica infiltrarea apei la baza bisericii, au scos la iveală oseminte foarte vechi, ale unor călugări îngropaţi de jur-împrejurul bisericii. Este vorba, cel mai probabil, despre călugării ucişi în 1716 de tătari şi în 1821 de turci, în amândouă cazurile mănăstirea fiind complet pustiită. Rămăşiţele celor care au murit ca nişte mucenici, refuzând să fugă şi să se ascundă din calea cotropitorilor păgâni, au fost îngropate o parte sub Proscomidir, pe latura de nord a altarului, iar altă parte la intrarea în incinta mănăstirii, unde se află o troiţă ridicată în memoria lor.
Răspunzând chemării Sfântului Ioan de la Râşca şi Secu, Părintele Stareţ Mihail a început lucrările de construcţie la Schitul Sfântul Ioan, în pădure, la 11 k de mănăstire, în poiana în care a sihăstrit Sfântul Ioan de la Râşca împreună cu ucenicii săi. Schitul se impune măreț într-un peisaj de poveste.
Sfântul Ierarh Ioan de la Râșca și Secu a fost călugărit și a viețuit în acest sfânt locaș în secolul al XVII-lea, nevoindu-se în aceste locuri nu mai puțin de 18 ani.
Între odoarele mănăstirii, alături de fragmentul Cinstei Cruci a Mântuitorului, se află și un papucel al Sfântului Spiridon, o parte a unui veșmânt al Sfintei Cuvioase Parascheva, precum și fragmente din moaștele Sfinților Haralambie, Pantelimon, Paraschevi, Vlasie, Teodor Tiron, Xenia, Trifon, Procopie și Varvara.
