Sfințită în 1609, Mănăstirea Dragomirna are hramul „Pogorârea Duhului Sfânt“. Un loc plin de istorie și spiritualitate. Mulțime de credincioși așteptați duminică, 4 iunie 2023, la hramul mănăstirii.
Nicolae Iorga vorbea despre frumuseţea fără pereche a Dragomirnei, despre măreţia ei şi despre impresia totală pe care o face asupra privitorilor.
Mănăstirea Dragomirna a fost construită de mitropolitul Moldovei, Anastasie Crimca, în perioada anilor 1602-1609. Pentru ca locul Domnului să fie apărat de invaziile tătarilor și turcilor, s-a decis construirea unor ziduri de apărare care dau mănăstirii aspectul de fortăreață.
Mănăstirea Dragomirna se înalţă ca un arbore în timp, între ziduri de cetate. Zidită parcă pentru a înfrunta înălţimile, în căutare de mai multă lumină în apropierea codrilor, umbrită de o perdea de brazi şi oglindită maiestuos în apa lacului din apropiere, acest lăcaş de închinare, prin vechimea sa, prin originalitatea stilului, prin eleganţa şi soliditatea formei, prin pitoresc, trezeşte admiraţia fiecărui vizitator, astfel că în faţa ei evlaviosul închinător este tot atât de impresionat ca şi istoricul şi omul de artă.
Mănăstirea Dragomirna deține o biserică unică în România, spectaculoasă din prisma proporțiilor sale neobișnuite. Biserica are o lungime de 35 de metri, o lăține de aproximativ 9.5 metri și o înălțime de aproximativ 42 de metri, înălțimea bisericii fiind de-a dreptul excesivă în raport cu lungimea sa. Turla bisericii are și ea aceeași înălțime, pe ea fiind sculpate motive ornamentale, geometrice și florale
În interiorul bisericii se găsesc șase morminte, cinci în pridvor și încă unul în pronaus, despre care se spune că ar fi al ctitorului manastirii, mitropolitul Anastasie Crimca.
Mitropolitul Anastasie Crimca, care înainte de a fi hirotonit purta numele de Ilie Crimcovici, a fost răsplătit, în anul 1587 de Petru Şchiopul, domnitorul Moldovei, cu un teren pentru că l-a ajutat în lupta purtată împotriva cazacilor. Pe terenul respectiv, Ilie Crimcovici a ridicat Mănăstirea Dragomirna, în locul unui schit de lemn construit de câţiva călugări.
Aşezământul a fost iniţial unul pentru monahi, dar a devenit mănăstire de maici în anii ’60.
Mănăstirea de maici Dragomirna este aşezată pe o colină domoală. Biserica mănăstirii, cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”, este unul dintre cele mai frumoase monumente de artă religioasă ale României, o bijuterie a arhitecturii şi picturii moldoveneşti.
Viaţa Sfântului Iacob este un exemplu de adevărată pocăinţă. Sfântul Iacob Persul, dregător la curtea regelui perşilor, Isdegherd I (399-420), de la lepădarea de Hristos a ajuns să îndure chinuri cumplite şi moarte pentru El.
Mănăstirea Dragomirna cu zidurile groase și înalte de apărare, din piatră alb-galbenă, dau senzația de trăinicie și putere. Ele înconjoară și ocrotesc întreaga mănăstire.
Stilul în care a fost construită mănăstirea a influențat ulterior și arhitectura altor mănăstiri din Moldova și Bucovina, stil în care fațada din piatră a înlocuit frescele exterioare pictate cu atâta dibăcie. Hotărârea a fost luată, după cum vă povesteam în rândurile de mai sus, odată cu ocuparea otomană, când toate resursele erau folosite pentru apărare, în defavoare ornamentării și a esteticului.
Din complexul Dragomirna fac parte următoarele: Biserica Mică sau biserica schitului, Biserica Mare, vechile ziduri de apărare, vechea clădire a egumeniei, cinci turnuri, chiliile măicuțelor și ale preoților și, nu în ultimul rând, paraclisul.
Mănăstirea suceveană Dragomirna, ctitorită de Mitropolitul Moldovei Anastasie Crimca, adăposteşte din 1697 un fragment din cinstitele moaşte ale sfântului serbat în data de 27 noiembrie, Marele Mucenic Iacob Persul.
Fiind creştin, Sfântul Iacob a fost amăgit de Isdegherd I cu averi şi funcţie înaltă pentru a se lepăda de credinţa în Hristos. În urma scrisorilor mamei şi soţiei sale, a înţeles că alesese pentru o slavă trecătoare osânda ruşinii veşnice şi s-a pocăit.
A mărturisit credinţa sa în faţa urmaşului lui Isdegherd, Bahram al V-lea (420-438). Acesta, mâniindu-se a poruncit să i se taie fiecare încheietură a trupului, una câte una. I s-au tăiat toate încheieturile trupului, ale mâinilor şi ale picioarelor, până i-a mai rămas numai capul şi trunchiul, iar, la urmă, i-au tăiat şi capul.
După decapitarea Sfântului Iacob, când regele persan a aflat că unii creştini intenţionează să ia moaştele Sfântului, a dat ordin să fie arse şi dispersate. Însă, unii au reuşit să le păstreze şi să le ducă la Ierusalim, unde au ajuns după 40 zile de mers pe jos şi le-au aşezat în mănăstirea ibericilor (la „Turnul lui David”).
Ulterior, potrivit „Proloagelor de la Ohrida”, cinstitul cap al Sfântului Iacob a fost dus la Roma, iar altă parte a sfintelor lui moaşte a ajuns în Portugalia.
În 1697, un fragment din moaştele Sfântului Iacob Persul au fost aduse la Mănăstirea Dragomirna, după cum este menţionat pe antimisul de mătase în care se păstrau.
