Sub cerul înmiresmat de rugăciuni și învăluit în fumul blând al tămâiei, în inima unei păduri care păstrează în crengile ei ecoul psalmilor și foșnetul nevăzut al îngerilor, Mănăstirea Sihăstria Putnei și-a deschis ieri porțile pentru a cinsti hramul Sfinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan – luminători cerești ai nevoinței, străjeri ai păcii lăuntrice, părinți nevăzuți ai unei mănăstiri întemeiate în taina jertfei. În dangăt lin de clopot și sub privirea ocrotitoare a codrului, s-a înălțat o sărbătoare plină de solemnitate, însă cu o absență apăsătoare: chipul Preasfințitului Nectarie de Bogdania – ctitorul așezământului, părintele care a zidit biserica cu trudă și rugăciune, a adunat frații cu blândețe și a crescut o obște cu blagoslovenie și lacrimă.
Cel ce a purtat în spate povara începutului, cel ce a învățat inimile să se plece în rugăciune și să stea drepte în Adevăr, nu s-a aflat în mijlocul bucuriei duhovnicești. Nici numele lui nu a fost rostit, nici pașii săi nu au fost primiți în pridvorul mănăstirii ctitorite cu atâta osârdie. Iar cel rânduit astăzi să păstorească obștea – acela adus odinioară de la ascultarea grajdului, trimis la școală cu binecuvântare, ridicat la slujire cu blândețe, încredințat cu responsabilitate – a lăsat neumbrită de prezența părintelui său duhovnicesc această prăznuire.
Unde se ascunde recunoștința când se sting luminile memoriei? Ce fel de iubire mărturisim cu buzele, dacă inima rămâne închisă celor care ne-au zidit lăuntric? Sfântul Ioan Gură de Aur ne încredințează că „nimic nu este mai urât înaintea lui Dumnezeu decât nerecunoștința; ea întunecă sufletul și stinge lumina faptelor bune.” Iar Sfântul Isaac Sirul adaugă: „Sufletul care uită binefacerea, se leapădă de iubirea lui Hristos.”
În ceasul acestei înstrăinări sufletești, nu doar un stareț a rămas surd la amintirea celui ce l-a născut în duh, ci și păstorii care, odinioară, au fost înconjurați cu evlavie de către cel jertfitor. Nici Preasfințitul Damaschin Dorneanul, care a trăit sub îndrumarea părintelui Nectarie, nici Înaltpreasfințitul Calinic, care i-a fost sprijin și părtaș la lucrarea cea bună, nu s-au ostenit să-i deschidă poarta inimii și a soborului.
Într-un timp al cuvintelor fără inimă și al gesturilor goale de har, unde iubirea se proclamă fără jertfă, iar iertarea se invocă fără milă, se naște o durere mai adâncă decât singurătatea: aceea de a fi uitat de cei pentru care ai ars. Sfântul Marcu Ascetul ne învață că „cel ce a uitat binefacerile aproapelui, nu-L va putea recunoaște pe Hristos, Care i-a fost binefăcător”. Iar Avva Dorothei, cu blândețea lui aspră, mărturisește: „Uitarea e începutul morții duhovnicești, iar nerecunoștința – liman al sufletului părăsit de har.”
Azi nu rostim nici judecăți, nici osândiri. Rostim doar durerea care mustră prin blândețe, tăcerea care apasă ca o rugă, și dorul de adevăr care nu se poate ascunde sub veșminte. Cel care a fost lepădat din pridvorul iubirii rămâne, în ochii lui Dumnezeu, fiu al jertfei și mărturisitor al tăriei ascunse în inimile smerite. Cel ce iubește și este uitat nu pierde, ci se sfințește.
Sfântul Siluan Athonitul ne spune: „Sufletul care nu iubește, se teme; iar cel ce se teme, nu poate spune adevărul. Dar unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este libertatea inimii și curajul mărturisirii.”
Nu cerem socoteală, dar înălțăm o întrebare: ce inimă rămâne senină când uită mâna care i-a aprins candela? Și ce Biserică mai este vie, dacă nu cunoaște glasul părinților ei? Răspunsul nu se va da în cuvinte, ci în roade. Căci pomul se cunoaște după rod, iar omul, după adâncimea iubirii sale.
Iar cei ce uită astăzi vor fi întrebați, la vremea judecății: „Unde ți-e fratele tău?” Iar cel ce a fost izgonit în tăcere va fi chemat de Împăratul: „Vino, slugă bună și credincioasă… intră în bucuria Domnului tău.”
