Patriarhul Teoctist a fost pomenit astazi la Mănăstirea Putna. Astăzi se împlinesc 107 ani de la nașterea vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist. Îl pomenim în mod deosebit astăzi la Putna pentru că l-a ales și l-a chemat Dumnezeu să fie al treilea mare ctitor al Mănăstirii Putna, iar el a răspuns cu râvnă chemării.
După slujba de pomenire, arhimandritul a rostit un scurt cuvânt în care a evocat dragostea de monahism a vrednicului de pomenire patriarh și lucrările realizate la mănăstire în perioada sa de păstorire.
Vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist s-a născut în 7 februarie 1915, în satul Tocileni din Botoșani, părinții săi fiind Dumitru și Marghioala Arăpașu.
O familie luminoasă, bogată în cea mai mare bogăție pe care o puteau avea: copiii. Dumnezeu le-a dat părinților săi dragostea și puterea de a avea 11 copii, dintre care al zecelea a fost viitorul patriarh Teoctist. Familia aceasta cu frică de Dumnezeu a fost leagănul și prima treaptă a creșterii duhovnicești a viitorului om al lui Dumnezeu.
În 1928, la 13 ani, a intrat ca frate la Sihăstria Voronei și i-a cunoscut pe bunii părinți din mănăstirile Moldovei de la începutul veacului al XX-lea.
Aici a urcat pe a doua treaptă a formării sale. A intrat în duhul și gândirea părințilorsimplii și smeriți, care Îl cunoșteau pe Dumnezeu din trăirea lor, care se hrăneau din cărțile sfinților părinți și pentru care viața monahală era tot ce aveau mai scump pe lume.
A urmat Seminarul Monahal de la Neamț și apoi pe cel de la Cernica și Facultatea de Teologie din București.
A fost tuns în monahism la 6 august 1935, la Mănăstirea Bistrița (jud. Neamț), sub numele de Teoctist.
În anul 1940 s-a înscris la Facultatea de Teologie din București, pe care a absolvit-o în anul 1945.
În 1950, Dumnezeu l-a chemat spre slujirea de arhiereu, prin marele Patriarh Justinian Marina, în acea vreme în care Biserica salva ce mai putea fi salvat de pustiirea comunist-atee. Patriarhul Justinian i-a fost părinte duhovnicesc care i-a călăuzit pașii și l-a ajutat să se formeze pentru lunga slujire arhierească care v-a urma.
A fost 12 ani vicar patriarhal, apoi episcop al Aradului (1962-1972), mitropolit al Olteniei (1973-1977), mitropolit al Moldovei (1977-1986) și, între 1986-2007, Patriarh al României.
A trecut la cele veșnice în 30 iulie 2007.
Ultimul său text, datat 27 iulie 2007, a fost cuvântul despre acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – maica Benedicta, înmormântată la Putna, scris cu prilejul împlinirii unui an de la trecerea ei la cele veșnice.
Patriarhul Teoctist a iubit monahismul și s-a străduit foarte mult să îl sprijine. A fost ierarh în epoca în care statul comunist a făcut tot ce a putut pentru ca monahiși monahism să nu mai fie în țara noastră.
Cu multă smerenie și discernământ a reușit să restaureze mănăstiri ctitorite de domnitori cu sute de ani în urmă, care erau și monumente istorice. A făcut aceasta nu doar pentru a ocroti patrimoniul cultural pe care îl reprezentau, ci și cu speranța ca ele vor fi în continuare locașuri de nevoință monahală autentică, chiar și în acea perioadă. Între mănăstirile de a căror restaurare s-a ocupat se numără Putna, Bistrița, Slatina, Râșca, Gorovei, Vorona.
În iubirea sa de Biserică și de țară, Patriarhul Teoctist a iubit mult pe Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, care este întâiul mare ctitor al Putnei.
Între sfinții și eroii românilor, îl iubea în chip aparte și îl arăta ca un model pentru toți românii:
„Să păstrăm demnitatea pe care ne-a lăsat-o domnitorul, curajul său, cuprinderea sa, cuprinderea credinței adevărurilor religioase. Să știm unde-i ușa bisericii, și ușa e Hristos”.
Din aceeași iubire de Biserică și de țară, Patriarhul Teoctist s-a aplecat cu evlavie asupra celui de-al doilea mare ctitor al Putnei, Sfântul Mitropolit Iacob Putneanul. A scris o carte despre acest mare ierarh, în care îi face un portret de sfânt, chiar dacă atunci Sfântul Iacob încă nu era canonizat.
Pe urmele acestor doi mari sfinți, amândoi ctitori de neam și țară și ctitori ai Putnei, a simțit și el chemarea să se îngrijească în mod special de Mănăstirea Putna.
După începutul perioadei comuniste, în anii 50, când mănăstirii i-a fost amenințată existența, în anii 60 Putna a cunoscut o serie de refaceri, realizate prin purtarea de grijă a Mitropolitului Iustin Moisescu al Moldovei. Lucrările din acea perioadă au vizat biserica voievodală și muzeul.
Apoi, în anii 80, Mitropolitul Teoctist va realiza împreună cu obștea mănăstirii mai multe lucrări importante, care au culminat cu refacerea Casei Domnești.
Între 1979 și 1981 a fost refăcut zidul de nord al incintei.
Tot atunci s-au făcut lucrări și la zidul de vest și la cel de est, fiind construite acoperișul și drumul de strajă.
Între anii 1980 și 1984 au avut loc lucrări la paraclisul mănăstirii, cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel. L-a inițiativa sa, a fost adăugat pridvorul, și a fost pictat tot paraclisul.
Cu binecuvântarea și sprijinul său s-a adus apă curent în mănăstire, în anul 1986.
Lucrarea sa cea mai importantă la Putna a fost refacerea Casei Domnești, între 1981 și 1988.
Cu acel prilej, sub temeliile rămase de la Casa Domnească din vremea Sfântului Ștefan au fost descoperite osemintele, ca niște sfinte moaște, mărturisea el, a patru sihaștri, care viețuiseră înainte de perioada ștefaniană în aceste locuri.
Pisania Casei Domnești arată că înălțarea ei s-a făcut „cu întreaga cheltuială a Mitropoliei Moldovei și cu purtarea de grijă a Înaltpreasfințitului mitropolit Teoctist”. A venit de mai multe ori la mănăstire pentru a supraveghea mersul lucrărilor, alături de arhitecții Ștefan Balș și Gil Antonescu.
În câteva rânduri și-a însemnat gândurile pline de râvnă și evlavie legate de Casa Domnească.
În martie 1987, a scris :
„Mânat de grija terminării «Casei Domnești» a nemuritorului Voievod Mușatin Ștefan cel Mare, am poposit astăzi, 5 martie 1987, la această ctitorie, împreună cu arhitecții proiectanți, Ștefan Balș și Gil Antonescu, și cu alți specialiști, analizând la fața locului încăpere cu încăpere.
Cu genunchii inimii plecați, mulțumesc Celui Atotputernic că, pe lângă celelalte lucrări, ca zidurile din incintă, terminarea, pictarea și întregirea paraclisului, drumul de strajă, arhondaricul, avem terminată istorica locuință voievodală, așezată pe osemintele unor strămoși pe care le-am văzut când s-au făcut săpături arheologice, mărturii grăitoare ale începutului și dăinuirii acestui Lăcaș de veșnică odihnă și pomenire a celui care a fost ctitor de țară și de cultură românească, Ștefan cel Mare și Sfânt”.
După câteva luni, de hramul mănăstirii, Adormirea Maicii Domnului, a scris astfel:
„Din nou la mormântul marelui și neuitatului Ștefan cel Mare și Sfânt. Casa Domnească am aflat-o înălțată, strălucitoare și evocatoare de istorie și de chipul și vrednicia ctitorului bisericii și mănăstirii Putnei.
Bucuratu-s-a duhul nostru pentru terminarea lucrărilor de zidire și de tencuielile exterioare și interioare făcute la marea clădire.
Împreună cu specialiștii-proiectanți și cu constructorii am rânduit cele ce trebuie executate la noua clădire. Alături de tezaurul Putnei se adaugă Casa domnească, rodul dragostei și grijii noastre pentru păstrarea patrimoniului național.
Ctitoria marelui Ștefan, cu zidurile de incintă refăcute pe anumite parți din temelie, va dăinui ca vatră de evlavie și de simțire românească – așa cum părintele stareț Iachint și părinții din mănăstire arată zilnic vizitatorilor.
Hramul Putnei a însemnat și în acest an un popas de înviorare întru continuarea slujirii bisericii strămoșești și a dragostei de țară”.
Pe 15 august 1988, Casa Domnească a fost sfințită. Cu această ocazie, adresându-se monahilor, le-a cerut să ocrotească bunurile de patrimoniu de aici, biserica, clădirile din jurul mănăstirii și valorile liturgice păstrate de veacuri, care pun în lumină ceea ce au simțit și au gândit înaintașii noștri.
Arhimandritul Melchisedec Velnic a vorbit și despre dragostea patriarhului pentru Sf. Domnitor Ștefan cel Mare, primul mare ctitor al Putnei, despre care spunea: „Să păstrăm demnitatea pe care ne-a lăsat-o domnitorul, curajul său, cuprinderea sa, cuprinderea credinței adevărurilor religioase, să știm unde-i ușa bisericii. Și Ușa e Hristos.”
La Mănăstirea Putna, lucrarea sa cea mai importantă din perioada păstoririi Patriarhului Teoctist a fost refacerea din temelie a Casei Domnești între anii 1981 și 1988.
O altă mare împlinire a evlaviei sale pentru Sfântul Ștefan cel Mare a fost canonizarea Sfântului voievod.
În 1992, ca patriarh al României, a prezidat ședința Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în care s-a hotărât canonizarea Sfântului Ștefan cel Mare în 21 iunie, și a proclamat solemn canonizarea la Mănăstire Putna, pe 2 iulie 1992.
Iată câteva dintre cuvintele rostite pe 2 iulie la Putna:
„În Bucovina îl aveţi pe Ştefan cel Mare, îl avem mai bine-zis toţi, toată suflarea românească şi toţi românii de pretutindeni îl au acum pe Sfântul Ştefan. Aşa cum a arătat sfinţitul Mitropolit– se referă la cuvântul Mitropolitul Daniel, patriarhul nostru de acum – , Sfântul Ștefan cel Mare a săvârşit atâtea fapte bune, atâta credinţă pilduitoare ne-a dat nouă…
Este unul din cei mai mari voievozi ai ţării şi ai Europei, pentru că cronicarii vestiţi au scris despre Ştefan cel Mare chiar în vremea sa, ca fiind unul dintre cei mai curajoşi, dintre cei mai viteji, dintre cei mai înţelepţi. Însuşi Papa Sixt al IV-lea l-a numit atletul creştinătăţii. Am putea spune astăzi că, cu atâtea secole mai înaintea văzut în Ştefan cel Mare puterea aceasta de scânteie, de l-a numit adeptul creştinătăţii, pentru că apăra creştinătatea.
Să învăţăm, iubiţilor, din ziua de astăzi, să nu o trecem cu vederea pentru că este unică, ce vedem noi acum este puţin, faţă de frumuseţile pe care trebuie să le vedem cu ochii credinţei noastre, să căutăm în puterea noastră, pentru că fiecare din noi purtăm chipul lui Dumnezeu, fiecare din noi suntem hărăziţi să fim în slava Bisericii, în lumina lui Hristos, nu pradă păcatului, nu pradă degradării, nu pradă răului şi urii, ci avem menirea noi, cei botezaţi, noi cei care suntem strănepoţii lui Ştefan cel Mare, să îi urmăm pilda de credinţă, să găsim în noi porţile sufletului, porţile Sfintei Evanghelii şi să le dăm viaţă prin faptele noastre creştineşti, prin faptele noastre bune”.
Ultima vizită la Putna a avut loc în 2 iulie 2004, cu prilejul Marii Sărbători a 500 de ani de la trecerea la cele veșnice a sfântului Ștefan.
Și atunci a vorbit cu multă râvnă despre lucrarea Sfântului Ștefan cel Mare în neamul românesc:
„Putna a salvat hotarele țării, cu mormântul de aici. Știți și trebuie să știți, trebuie să știe elevii și tinerii studenți, ai căror înaintași veneau cu curaj la chemarea lui Eminescu la Putna, al căror curaj deschideau și biruiau toate opreliștile în deceniile de dictatură comuniste în care nu era voie să mai circule autobuzele către monumentele istorice, mai ales cele din Bucovina și Neamț. Pe toți i-a însuflețit Ștefan cel Mare. Pe tineri, pe ostași, pe țărani; mai ales pe ei, talpa țării, i-a ocrotit și a avut grijă de ei. Și aceștia au întreținut flacăra credinței vie, aici la mormântul lui Ștefan cel Mare, și au atras atenția pentru a trece în rândul sfinților pe marele nostru domnitor Ștefan cel Mare, deschizând astfel drumul canonizării lui de către sfânta noastră Biserică strămoșească.”
La sfârșitul participării la sărbătoare a însemnat în Cartea de onoare câteva cuvinte care ne arată icoana Putnei ca icoană a Ortodoxiei, pe care o păstra în sufletul său:
„Ducem în inimă și în suflet icoana Ortodoxiei pe care am văzut-o la Sfânta Mănăstire Putna.”
Veșnică să îi fie pomenirea și de acolo, de la Dumnezeu pe Care l-a slujit o viață întreagă, să vegheze în continuare mănăstirea aceasta, așa cum a vegheat-o în această viață.
