Părintele Justin este o personalitate marcantă a spiritualității ortodoxe. A fost stareț al mănăstirii Petru Vodă, ctitor și duhovnic al mănăstirilor Petru Vodă și Paltin, mărturisitor în temnițele comuniste, îndrumător al credincioșilor și luptător pentru unitatea duhovnicească a poporului român.
S-a născut, conform Registrului Matricol al Mănăstirii Secu, la 10 februarie 1919, de ziua Sfântului Mare Mucenic Haralambie, în satul Poiana Largului (Petru Vodă), comuna Călugăreni (acum Poiana Teiului), judeţul Neamţ, în familia unor români ortodocşi foarte evlavioşi, şi a fost botezat cu numele Iosif.
n 1936, pe când avea 17 ani, a intrat frate în Mănăstirea Durău, după care, în 1939, s-a înscris la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, lângă Bucureşti. În anul 1942 a fost tuns în monahism (ritual de introducere în cadrul monahismului), iar la un an distanţă a fost hirotonit întru preot, la 24 de ani.
A participat ca preot militar în al doilea război mondial, apoi a fost întemnițat pe motive politice între anii 1948-1964. A fost înfometat, chinuit și torturat în închisorile de la Suceava, Văcărești, Jilava, Aiud, Pitești, Gherla, Periprava și în mina de la Baia Sprie. La finalul celor 16 ani de închisoare, Părintele Justin spunea că a trăit „cea mai importantă experienţă pe care o poţi avea în timpul vieţii: să te cunoşti pe tine însuţi pe calea suferinţei”.
Când a ieșit din închisoare, o perioadă a lucrat ca muncitor forestier, deoarece autoritățile nu i-au dat voie să se reîntoarcă în mănăstire. Între anii 1966-1974 a slujit ca preot și duhovnic la Mănăstirea Secu. Între anii 1974 și 1989, părintele a fost preot slujitor și duhovnic la Mănăstirea Bistrița, lângă Piatra Neamț, unde i-au stabilit domiciliul forțat autoritățile comuniste, sub supraveghere. Aici a început să fie căutat de credincioși pentru spovedanie și sfaturi duhovnicești, și s-a îngrijit cu multă dăruire de fiecare om care și-a deschis sufletul în fața lui.
După evenimentele din decembrie 1989, părintele Justin Pârvu s-a întors la Mănăstirea Secu, unde a slujit ca preot şi duhovnic timp de aproape un an. În 1991, alături de alţi doi monahi, Ignat şi Calinic, părintele ajunge în satul Petru Vodă, unde a întemeiat o mănăstire cu binecuvântarea IPS Părinte Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. Mănăstirea este închinată martirilor români din închisorile comuniste. Biserica are hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”.
În anul 2000 a ridicat Mănăstirea de maici din Paltin, Petru Vodă, mănăstire ce s-a axat mult pe activita
tea filantropică. Pe lângă toate aceste nevoințe și osteneli, părintele Justin a susținut viața monahală și din alte schituri românești. A înființat o publicație de învățătură și atitudine ortodoxă, numită „Glasul Monahilor” și o publicație de gândire și trăire românească, numită „Atitudini”.
În anul 2008 a primit rangul de arhimandrit. A trecut la Domnul pe 16 iunie 2013 și a fost înmormântat la mănăstirea Petru Vodă, unde a slujit ca stareț și duhovnic mai bine de 20 de ani. A rămas în memoria oamenilor ca un mare duhovnic, trăitor jertfelnic al credinței ortodoxe și povățuitor neostenit al tuturor celor care l-au căutat. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a spus despre Arhimandritul Justin că a fost un mare duhovnic, „ziditor de suflete și ctitor de mănăstiri”.
Masoneria stă la pândă să vadă când se prăbuşeşte muntele acesta, bastionul Ortodoxiei
Cati masoni are județul Suceava? In câte domenii a pătruns masoneria?
Cum vedeţi întoarcerea tinerilor români în ţară odată cu criza aceasta financiară care a cuprins toată lumea?
– Poporul român poartă azi nişte asemănări cu istoria poporului evreu. Poporul evreu a fost în robia egipteană, a fost în robia babiloniană, a fost în toate greutăţile şi conflictele pentru că este singurul popor din istorie care mereu a arătat o nemulţumire până în zilele noastre. Au cerut la început să li se dea conducători – li s-au dat bătrâni să-i sfătuie. Au cerut după aceea judecători – bătrânii nu sunt buni – le-a dat Dumnezeu judecători. N-au fost buni nici judecătorii – au cerut să aibă prooroci. Le-a dat Dumnezeu prooroci – n-au fost buni nici proorocii. Apoi au cerut să aibă regi. Le-a dat Dumnezeu regi şi împăraţi – dar n-au fost buni nici împăraţii. Au cerut de la Dumnezeu să continue în istorie să stăpânească lumea. Iată că Dumnezeu le-a dat să stăpânească lumea, pentru că unde este un evreu, acolo este şi pofta de stăpânire, pentru că acesta a fost idealul şi în viaţa, şi în visele lor – să stăpânească. Pentru că ei mereu au fost şi sunt într-o nemulţumire continuă.Reluând ideea de mai înainte, tot ei au născut şi revoluţia franceză, ei au născut şi naţionalismul şi ideea de naţiune. Dar pe de altă parte tot ei au născocit şi lupta între naţiuni şi deznaţionalizarea. „Trebuie să le desfiinţăm, trebuie să venim cu revoluţia franceză să spunem omului despre egalitate, fraternitate şi libertate”, aceste principii care nu sunt decât utopie. Sigur că nu se poate vorbi de egalitate, pentru că una este tata, alta este mama, altul este feciorul mai mare. Că stea de stea se deosebeşte în strălucire… alta este slava lunii, alta este slava stelelor, alta este în sfârşit viaţa societăţii din lumea noastră. De aceea ei au venit şi au născocit comunismul, au născocit revoluţia din 1918 din Rusia, au născocit marxismul şi au măcinat creştinismul rusesc. Ortodoxia rusească a fost decimată de această concepţie iudaică, concepţie care vine şi până în zilele noastre.
Acum sigur că tânărului acesta al nostru, scos din rădăcinile fireşti ale credinţei, ale ortodoxiei, punându-i-se la dispoziţie farmecul acesta al televizorului, al calculatorului, aceste tehnici răufăcătoare pentru om, pe lângă binefacerile lor – sigur că a devenit un om răzvrătit, un om dezrădăcinat din ascultare, din dragoste faţă de familie, de părinţi. Iată acum, la 18 ani, copilul, aduce în casă pe iubita lui, mama îl primeşte şi de aici încep căsătoriile acestea dezastruoase, de probă. Trăiesc câte şase-şapte ani, zece ani aproape şi în cele din urmă, poate se iau, se căsătoresc cu mare greu. Şi fac şi ei cununia religioasă datorită presiunii părinteşti. Ce iese din aceşti doi tineri consumaţi, epuizaţi, după o trăire de viaţă de la 15-16 ani? Ce oameni pot să mai iasă din ei? Şi iată-ne, poporul nostru, un popor babilonian. Şi a venit Dumnezeu cu mânia Lui astăzi şi ne-a împrăştiat în toată lumea, ne-a împrăştiat în lumea întreagă şi am ajuns să nu mai trăim nici măcar într-o unitate, cum trăia poporul evreu, – ei erau oarecum într-o conservare permanentă; ei totuşi îşi păstrau identitatea lor religioasă şi naţională. La râul Babilonului, cântarea acesta pe care o avem noi în Biserică, şi plânge foarte frumos înstrăinarea noastră de patria pământească şi cerească. „Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? De te voi uita Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine“. Ei bine, vedeţi dumneavoastră, acest tineret al nostru a uitat de tot – nu mai are Ierusalim, nu mai are biserică, nu mai are şcoală, nu mai are armată, nu mai are regi, nu mai are împăraţi, nu mai are cărturari, nu mai are învăţători, nu mai avem conducători… Toţi netrebnici ne-am făcut – şi atunci mânia lui Dumnezeu vedeţi cât este de mare! Iar aceste fenomene de acum în care străinii ne iau şi ne aruncă în graniţele noastre poate să fie şi o revenire, şi un început de pocăinţă de toate fărădelegile şi răutăţile pe care le-am făcut şi le facem şi acum.
Păi se vede şi de la distanţă planul acesta diabolic pe care îl fac asupra noastră. Unde s-a mai pomenit ca o ţară ortodoxă ca România să mărşăluiască pe străzile Bucureştiului, capitala noastră curată şi sănătoasă de altă dată, cu obiceiurile şi frumuseţea lui ortodoxă – să găzduiască acum aici toate blestemăţiile pământului, să transformăm pământul acesta de sfinţenii, de rai, în loc de pângărire şi de spurcăciune a fărădelegilor?! Şi faptul că acum vin copiii noştri de dincolo, îi sfătuiesc să vină mai cu grijă, mai cu atenţie, şi să dea cu adevărat cinste şi valoare acestui pământ sacru de unde ne tragem şi hrana noastră şi sănătatea noastră. De aceea socotesc că e o binefacere de la Dumnezeu ca să revenim aici, să ne putem lucra pământul cu mai puţini dolari sau euro şi să ne putem găsi aici în sărăcia noastră, aşa cum au lucrat şi strămoşii şi părinţii noştri de altădată, că nu s-au dus peste hotare să cerşească la unguri, să cerşească la germani, să cerşească în ţările galice existenţa lor. A stat aici, a muncit pământul, a creat doina lui Eminescu, aici a creat poezia lui Alecsandri, amintirile lui Creangă, suferinţa cântată în versuri de Radu Gyr, Nichifor Crainic şi toţi marii noştri oameni de cultură, toţi cântăreţi ai vieţii noastre creştine ortodoxe. De aici ar fi bine să reînnodăm firul acesta şi să reluăm mai departe viaţa în pregătirea noastră pentru veşnicie. Masoneria stă la pândă să vadă când se prăbuşeşte muntele acesta, bastionul Ortodoxiei – au răbdare. Se pare că suntem printre ultimii supravieţuitori ai Ortodoxiei”.
Extras din interviul cu Părintele Iustin Pârvu, realizat de monahia Fotini
23 decembrie, 2008, publicat in nr. 4 /2009 al revistei ”Atitudini”
