Mălini. Oameni interesaţi de istoria acestor locuri, mai degrabă documentarişti, jurnalişti şi scriitori decât cercetători în domeniu, apreciază că dovezile materiale descoperite de-a lungul vremii atestă prezenţa sigură a oamenilor în zonă încă din secolele XIII – XIV. Au existat şi opinii potrivit cărora spaţiul acesta ar fi fost însufleţit de om încă din timpul dacilor liberi. Opinii care nu sunt, nici până astăzi, acoperite de dovezi cât de cât certe.
Primul document care atestă existenţa localităţii Mălini este un hrisov, de la 15 septembrie 1499, prin care voevodul Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt, consacră proprietatea panului Giurgiu Gumelnic : „ a treia parte de sat din Băeşeşti, din cât este partea lui Oană Băeşescul, şi de asemenea acea a treia parte din sat din Mălini, ce este peste Moldova, din cît este partea lui Oană Băeşescul, şi moara de pe Topliţa, la Vadul Todereştilor”…
Iată, în zarea timpurilor, Mălini intră în istorie sub sceptrul celui mai de seamă domnitor al Moldovei – fapt ce pare să fi fost de bun augur.
Mai târziu, pe la 1538 un alt domn al Moldovei înnobilează istoria zonei. Se presupune că după ce a fost învins în confruntarea cu Soliman. Magnificul, Petru Rareş a folosit deschiderea făcută între munţi de apa Suhei pentru a ajunge în culmea Stânişoarei, iar de acolo să treacă spre Transilvania, spre cetatea Ciceiului – locul său de refugiu. Există numeroase semne- povestiri ale bătrânilor, denumirile unor locuri- care ar confirma trecerea lui Petru Rareş prin aceste frumoase locuri.
Nu este exclus ca acelaşi drum, adică valea pârâului Suha- culmea Stânişoarei, să fi fost folosit şi de Matei Corvin, regele Ungariei, pentru a se retrage spre Transilvania după ce a pierdut bătălia de la Baia (1467) cu Ştefan cel Mare.
La 1821, zona devine perimetrul unei confruntări armate între o formaţiune de eterişti (90 de oameni conduşi de căpitanii Năstase şi Dimitrie) şi o alta de militari turci (1200 de oameni conduşi de un important comandant al lor –Deli-Paşa). Luptele au avut loc în două episoade şi s-au consumat la mănăstirea Slatina, oamenii locului fiind afectaţi mai degrabă de grozăvia încleştării : au pierit atunci 400 de turci- inclusiv comandantul Deli-Paşa, 16 eterişti, câţiva călugări, iar biserica mănăstirii a fost în bună măsură mistuită de focul pus de militarii turci.
După mai bine de 120 de ani, în august 1944, aceste locuri sunt teatrul unor confruntări pe viaţa şi pe moarte între grănicerii români şi trupele germane care se retrăgeau pe aceeaşi cunoscută direcţie: valea Suhei-culmea Stânişoarei.
Curgerea implacabilă a timpului a găsit şi lăsat în acest spaţiu – de la apa Moldovei, pe valea Suhei şi până în Stânişoara- comunităţi de oameni vrednici, care dincolo de interesele lor imediate, individuale sau de grup, au răspuns comandamentelor mari ale ţării. Dovadă stă participarea bărbaţilor din Mălini şi localităţile adiacente – Văleni-Stânişoara, Poiana Mărului, Suha şi Pâraie – în 1877-1878, la Războiul de Independenţă, în 1916-1917, la Marele Război pentru Întregirea Neamului, ca şi, în intervalul 1941-1945, la cel de al doilea Război Mondial.
Lunga listă a celor ce şi-au pierdut viaţa în aceste mari confruntări militare stă mărturie pentru curajul şi spiritul de sacrificiu ale oamenilor locului care s-au jertfit pentru cauzele înalte ale României.
Se poate spune, aşadar, cu drept cuvânt, că istoria acestor locuri şi a oamenilor care au vieţuit aici este parte nedesprinsă din istoria cea mare a neamului, din istoria României, încă din negura cea îndepărtată a veacurilor.
sursa:comunamalini.ro
