CALEA CRUCII – Scurt istoric
Odata cu pacea lui Constantin (313), nenumăraţi creştini au ţinut să fie în Ierusalim, în fiecare an, în Săptămâna Patimilor lui Christos şi să refacă drumul pe care Acesta l-a parcurs în zilele de dinaintea morţii Sale. În acest fel, ei doreau să retrăiască evenimentul, să se identifice cu Isus şi, prin acest gest, să-I mulţumească.
Franciscanii au imaginat şi au răspândit, în secolele XIV şi XV, devoţiunea Căii Crucii. Păzitori şi protectori ai locurilor sfinte încă din secolul al XIV-lea, în virtutea unui acord încheiat cu turcii, ei conduceau în Ierusalim exerciţiile spirituale ale pelerinilor, pe Via Dolorosa, urmată de Christos, de la Tribunalul lui Pilat, din partea cea mai de jos a oraşului, până pe Golgota (Calvarul), cea mai înaltă parte a sa. Franciscanii au avut ideea de a adapta această formă de meditaţie asupra Patimilor, cadrului obişnuit al majorităţii credincioşilor, pentru a permite celor săraci şi celor care nu puteau să ajungă pe Pământul Sfânt, să realizeze acelaşi drum ca şi pelerinii. În acest scop, ei au aranjat, în aer liber sau în biserici, serii de evocări (tablouri, statui, cruci…) cu scene marcând itinerarul lui Christos ce ajunge până pe Calvar. Ei, împreună cu credincioşii se rugau şi meditau la fiecare dintre aceste etape sau Staţiuni. Numărul acestora (al staţiunilor) a variat până în secolul al XVIII-lea, când a fost fixat la un număr de 14 de către Papa Clemente XII şi Papa Benedict XIV, care, în general, au dat Căii Crucii caracterul pe care i-l cunoaştem astăzi. Din 1958, odată cu construirea unei Căi a Crucii la Lourdes, s-a răspândit obiceiul de a încheia acest mic pelerinaj “cu Maria, în speranţa învierii lui Christos”.
