Mănăstirea Putna își sarbatoreste pe 2 iulie 2026, cel de-al doilea hram dedicat Binecredinciosului Domnitor Ştefan cel Mare și Sfânt.
Dupa iecare bătălie Ștefan cel Mare ar fi înălțat câte o biserică
Potrivit unei vechi tradiții folclorice, după fiecare bătălie Ștefan cel Mare ar fi înălțat câte o biserică. De aceea, credea Ion Neculce, „câte războaie au bătut, atâte mănăstiri cu biserici au făcut”. Aserțiunea, firește, nu se confirmă, deoarece în primii nouă ani de domnie, Ștefan cel Mare a purtat mai multe războaie, dar nu a ridicat decât o singură biserică, și aceea insuficient atestată, la Probota, iar de la fundarea Mănăstirii Putna și până la înălțarea sigură a următorului edificiu bisericesc, respectiv, între anii 1466 – 1487, s-au mai scurs încă doua decenii, răstimp în care, de asemenea, nu a construit decât o singură biserică, la Rîmnicul Sărat, deși în acest interval s-au desfășurat cele mai multe și mai înfricoșătoare dintre bătăliile sale.
Sânt însă și legende în cuprinsul cărora asemenea edificări preced evenimentele dramatice, având menirea să atragă preventiv de partea ctitorului milostivirea divină în eventualitatea producerii lor, după cum, uneori, unul și același edificiu apare construit – în multiplele lui legende – când înainte, când după, când între două evenimente, din care unul reprezintă o înfrângere, iar al doilea o biruință, mediată întotdeauna în mod miraculos de inițierea construcției respective.
Însăși Mănăstirea Putna, cea mai importantă ctitorie religioasă a lui Ștefan cel Mare, apare în legendele sale și într-o situație și într-alta. Se spune astfel că, odată, într-o noapte foarte întunecoasă, pe când Daniil Sihastru se ruga în adâncul chiliei sale de pe valea Vițeului, iar afară se amestecau urletele lupilor cu mormăiturile urșilor, ar fi sosit la el, să-i ceară găzduire, Ștefan-Vodă, care, întorcându-se de la o vânătoare din munți, s-ar fi rătăcit prin partea locului. Cu acel prilej, bătrânul sihastru, având sfat de taină cu voievodul, 1-ar fi înduplecat să ridice în apropiere, pe frumoasa vale a Putnei, o mănăstire, „pentru ca Dumnezeu sa-i ajute la toate treburile lui”.
Se spune, de data aceasta, că voievodul, fiind învins cândva într-un război și rătăcind rănit prin țară, ar fi ajuns la aceeași chilie de pe valea Vițeului, unde un pustnic bătrân, cu barba albă și lungă până la brâu, nenominalizat acum, dar care nu putea fi altul decât tot Daniil Sihastru, i-ar fi acordat găzduire și 1-ar fi ospătat cu mălai fiert și rădăcini culese din pădure. La miezul nopții, pustnicul l-ar fi luat de mână pe Ștefan, ar fi ieșit eu el din chilie și i-ar fi arătat cu degetul către un anumit loc, întrebîndu-l de trei ori dacă vede ceva într-acolo. A treia oară, vodă i-ar fi răspuns că vede niște lumini, la care sihastrul a precizat că acelea nu-s lumini ci îngeri și că locul respectiv este sfânt, drept care, dacă vrea să-i biruie pe vrăjmași, trebuie să ridice acolo o mănăstire. Ștefan a făgăduit că va ridica mănăstirea, iar a doua zi si-a strâns oastea împrăștiată prin țară, a pornit din nou la luptă și astfel i-a învins pe dușmani. După dobândirea biruinței, si-a ținut, desigur, făgăduiala, construind mănăstirea la temelia căreia a poruncit să se zidească „o căldare mare cu galbeni” și numeroase odoare de aur și argint, pe care el însuși le va scoate de acolo când va învia din morți, „călare pe calul lui și cu sabia în mână, ținând-o dreaptă drept în sus”. Tot el va fi acela care va împărți banii și odoarele zidite urmașilor credincioși faptelor lui, legii și obștii românești.
