Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, doctorul iscusit al bolnavilor, întărirea bătrânilor, învăţătorul tinerilor, grabnicul ascultător al celor ce îl roagă, mângâierea celor întristaţi, liniştitorul sufletelor tulburate, locuitorul cel ales al pustiei, mijlocitorul nostru către Maica Domnului, tărie a ortodoxiei româneşti, după cum ni-l dezvăluie Acatistul care îi este închinat, este cinstit în Biserica Ortodoxă Română la 13 septembrie.
Originar din Silvașul de Sus, un sat cunoscut tuturor celor care iau Calea Prislopului, Sfântul Ioan a părăsit de tânăr casa părintească, îmbrăcând haina monahală la Mănăstirea Prislop.
În volumul ”Sfinți Daco – Romani și Români”, semnat de pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, ne sunt prezentate următoarele:
”La aproximativ 15 km de orașele Hunedoara și Hațeg și la vreo 20 km de fosta Sarmizegetusa romană, în mijlocul unor păduri de mesteacăn, într-un cadru natural de o rară frumusețe, se află străvechea mănăstire Prislop, sau a Silvașului, ctitorie a Sfântului Nicodim de la Tismana, sau a ucenicilor săi, ridicată – se pare – pe locul unei așezări sihăstrești și mai vechi. Actuala biserică a mănăstirii are o arhitectură specifică bisericilor din Muntenia și Moldova, a fost ctitorită și înzestrată de domnița Zamfira, fiica lui Moise Basarab al Țării Românești, care, după trei căsătorii nefericite în Transilvania, și-a sfârșit zilele aici, la Prislop, în anul 1580.
În decursul existenței sale de șase veacuri, mănăstirea Prislop a îndeplinit un însemnat rol cultural-bisericesc în viața românilor transilvăneni. Aici se pare că s-a retras, spre sfârșitul vieții, însuși Sfântul Nicodim de la Tismana și a copiat cunoscutul Tetraevanghel slavon din 1404-1405, unul din marile valori ale patrimoniului cultural-artistic al țării noastre. De aici sau ridicat doi vrednici ierarhi ai Transilvaniei: mitropolitul Ioan din Alba Iulia – fost egumen – care a păstorit în zilele de glorie ale lui Mihai Viteazul, și episcopul Teofil de la Vad, dar poate și alții, pe care nu îi cunoaștem, în veacurile XVII-XVIII, Prislopul avea o școală, în care se pregăteau „dieci”, candidați la treapta preoției. Iar pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, tot din obștea Prislopului s-au ridicat unii apărători ai credinței ortodoxe, în fața încercărilor de atragere a călugărilor de aici la uniație.
Mai presus de toate însă, Prislopul a îndeplinit, de la începuturile sale și până azi, un rol de seamă în întărirea vieții duhovnicești din Țara Hațegului, de pe valea Streiului și din „țara pădurenilor”, situate în apropierea ei. Dar, de trecutul mănăstirii se leagă și amintirea unui tânăr cu numele Ioan, din satul Silvașul de Sus – în hotarul căruia se află și mănăstirea -, care și-a părăsit casa părintească, s-a închinoviat în obștea călugărilor de la Prislop, ducând o viață aleasă de rugăciune, împletită cu munca și săvârșirea de fapte bune. După un număr de ani, dorind să ducă o viață și mai liniștită, retrasă cu totul de lume, și-a găsit un loc, ca la 500 m de mănăstire, pe malul prăpăstios al râului Slivuț (Silvuț), unde și-a săpat singur, cu mari nevoințe, o „chilie” în piatră, cunoscută până azi sub numele de „chilia” sau „casa sfântului”. Aici și-a trăit restul zilelor, în neîncetate rugăciuni și ajunări, întocmai ca marii nevoitori întru cele duhovnicești din primele veacuri creștine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viața lui îmbunătățită să se sfârșească prea devreme. Spune tradiția populară că, pe când își făcea o fereastră la chilia lui, doi vânători de pe versantul celălalt al prăpastiei, l-au împușcat, fără să știe cine era. Așa s-a săvârșit din viață cuviosul sihastru sau Sfântul Ioan de la Prislop.
Poporul dreptcredincios l-a socotit sfânt încă din timpul vieții sale, iar după uciderea lui, această credință s-a întărit și mai mult. Vestea despre viața sa aleasă și mai ales despre moartea lui tragică a ajuns până peste munți, în Țara Românească, de unde au venit câțiva cuvioși călugări, care i-au cerut trupul de la rude, ducându-l într-una din mănăstirile de acolo.
Tradiția pe care am consemnat-o mai sus, cunoscută până azi în regiunea respectivă, era menționată încă din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea de acea cronică în versuri intitulată Plângerea sfintei mănăstiri a Silvașului, din eparhia Hațegului, din Prislop, scrisă de ieromonahul Efrem. Presupunem că acest cuvios a trăit în veacul al XV-lea sau în prima jumătate a celui de al XVI-lea. în orice caz, el nu trebuie confundat cu egumenul Ioan, care a cârmuit mănăstirea în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, iar în 1585 a fost ales mitropolit al Transilvaniei, cu scaunul în Alba Iulia, păstorind până către anul 1605. „Sfântul” Ioan de la Prislop a fost, este și va fi – pentru credincioșii din părțile Hațegului și Hunedoarei – o pildă vie de sfințenie, iar „chilia” sau „casa” lui rămâne mereu un loc de pelerinaj și de reculegere sufletească pentru toți cei ce caută cuvânt de mângâiere și de întărire în locurile de mare frumusețe naturală ale Prislopului, în care au trăit atâția cuvioși călugări cu viață aleasă și bineplăcută lui Dumnezeu.
Acestea au fost motivele pentru care a fost canonizat oficial prin hotărâre sinodală din 20 iunie 1992. Pomenirea lui se va face în ziua de 13 septembrie, el fiind înscris în sinaxar și în calendarele noastre bisericești.”
”Iubitorule de nevoinţă şi râvnitorule întru cele sfinte, Cuvioase Părinte Ioan, părăsit-ai cele trecătoare şi ai ales pe cele veşnice; luat-ai jugul lui Hristos în Mănăstirea Prislop şi în peşteră pustnicească, împreună cu îngerii, L-ai slăvit pe Dumnezeu. Pentru aceasta, nu înceta a te ruga pentru sufletele noastre.” (Tropar)
